Lecţii de somn pentru începători
0Înot într-un bazin. Îmi iau avânt, mă împing cu picioarele în perete, întind braţele ca să-mi fac loc şi înaintez aşa, neoprită, kilometri întregi. Nu e nevoie să-mi mişc mâinile sau picioarele, poate doar foarte, foarte uşor, aproape imperceptibil. Sunt regina scufundărilor, înot într-un râu, într-o mare.
Mereu ştiu că intratul în apă nu e o idee bună: deşi la început e albastră ca-n reclame, dacă nu o controlezi cum trebuie se face imediat neagră, mâloasă. Apar şi vârtejurile, care te atrag în cratere abisale, zici să deschizi ochii, dar în acelaşi timp vrei să te confrunţi cu momentul ăsta. Auzi oamenii vorbind în jurul tău, în apropiere, dar îi auzi cum ar trebui: de sub apă. Cât încă eşti conştient, îţi zici să rezişti mocirlei, să continui să înoţi ca şi cum ai fi Superman în nori. Nu simţi nimic în degete, eşti înconjurat de aerul-apă, te abandonezi grotelor până când le accepţi, apoi pentru o fracţiune de secundă eşti altundeva. În faţa unei uşi maronii, calde, o uşă de turtă dulce, o uşă ca un interior de fruct.
Oamenii vorbesc tare în jurul meu, dincolo de apă, ca şi cum ar fi la un pas, ca şi cum ar fi în alte apartamente de exemplu, dar nu ar da nici doi bani pe starea ta de spirit. Sunt înapoi în bazin, în râu, în mare, răscolesc adâncimile, îmi cânt singură un cântecel care să mă liniştească, îmi spun: corpul meu e acum uşor ca un peşte, pot să alunec oricât. Şi asta fac. Înot pe podeaua din garsonieră, pe holul blocului, înot pe bulevardul unui oraş ascuns sub apă, nu am nevoie de aer, se pare că sunt de pe-aici, de pe tărâmul acesta. Înot pe linia de tramvai, pe străzile goale de sub râu, înot până la mall-ul părăsit cu cinci minute în urmă de toată suflarea omenească, intru într-o cafenea şi mă răsucesc pe sub apă, pe spate, pe burtă şi iar pe spate, mă înclin în faţa ceştilor pline cu apă şi-n faţa scaunelor goale.
Probabil că nu dorm acum, îmi spun, în timp ce părăsesc mall-ul de sub apă, probabil ar trebui să mă ridic, să aprind lumina şi să iau o pastilă, probabil va trebui să înot la infinit, sau poate chiar dorm, poate chiar am reuşit!, cât de tare ar fi, cât de incredibil ar fi chiar să dorm acum. Aş putea să mă abandonez râului, care mă va duce înapoi spre casă, aş putea să dezvolt noi tehnici de dormit pentru cei care nu ştiu cum se face, pentru cei care vor din suflet să adoarmă o noapte din trei măcar, una din şapte, una din 50, pentru cei care vor să viseze, pentru cei care de-atâta vreme nu şi-au mai părăsit paturile după miezul nopţii.
Sunt fericită pentru ei şi pentru mine, pentru toţi insomniacii care găsesc în propriile creiere ceea ce caută. Intru acum într-o cameră fără de capăt, plină de oameni care plutesc, îmbrăcaţi în uniforme de poştaşi, sorbind din ceşti enorme de ceai. E un ceai de cozi de cireşte, mi se transmite în cască. Am băut şi eu aşa ceva când eram mai mică, sau poate nu eu, poate cea care a fost înaintea mea, ce-o fi vrut să însemne şi asta. Plutesc şi eu printre oamenii în uniforme, ne salutăm unii pe alţii politicos. Eşti în sufrageria lui Dumnezeu, mi se transmite în cască. Mi se face ruşine, sunt atât de urât îmbrăcată, am pantalonii rupţi în genunchi, sunt murdară pe mâini. Hainele mele şiroiesc pe covor. Apoi mi se face iar ruşine, o a doua ruşine de faptul în sine că am putut gândi totul. Ce să caut eu în sufrageria lui Dumnezeu? Dar imediat după, bărbaţii în uniforme de poştaşi îşi scot şepcile în faţa mea, de parcă am fi la o paradă. E un semn. Zâmbim. Ştiu sigur deci că ăsta e unul din adevăruri: sunt în sfârşit acolo unde am vrut să fiu, în carnea din interiorul fructului. Sunt viermele alb şi curat care doarme, vai, cât de bine doarme în cel mai gustos miez de cireaşă.
CITIŢI ŞI:
Uită-te la ei, sunt puşi pe crime
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
