Acum doi ani, după ce Simona a devenit #1 WTA, scriam aceste rânduri: „Suntem condamnaţi în momentele cheie să auto-împlinim profeţia că ar fi fost prea frumos să reuşim. Clacăm inexplicabil, iar atunci înfrângerea e de o mie de ori mai amară. Victoriile mari ne intimidează, în loc să ne motiveze.”

Dar în ultima perioadă bate un vânt de schimbare. Simona a deschis balul, desigur, cu victoria de la Roland Garros în 2018. Apoi, acum nici o lună, băieţii de la naţionala de fotbal a României U21, care au jucat fără complexe, învingând până în semifinale adversari în faţa cărora mulţi nu le dădeau nicio şansă. Şi din nou Simona la Wimbledon.

Nu e vorba aici doar de victorie în sine. Uitaţi-vă la maniera în care Simona a devenit regina de la Wimbledon şi, cu voia voastră, regina sportului românesc! Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt pentru prestaţiile de pe iarba londoneză, nu doar din finală, acesta ar fi: încredere. Simona şi băieţii de la U21 au demonstrat nu doar că performanţele de nivel înalt cer muncă şi sacrificii, ci şi că au mentalitate de învingători. Că sunt capabili, în momentele cele mai grele, să creadă în şansa lor, fără să tremure în faţa unui destin măreţ. Au demonstrat, iată, că au găsit remediul la sindromul AFFPF.

Aceasta este şi cea mai importantă lecţie a Simonei pentru noi toţi şi pentru România. Nu trebuie să ne mai complăcem nicio clipă în balta de pesimism, blazare şi resemnare care miroase doar a „nimic nu se mai poate face în ţara asta” şi „oricum nu se schimbă nimic aici”. Nu trebuie să ne mai temem de victoriile mari. Nu trebuie să mai fugim de gândul că România poate fi prima, măcar la câteva lucruri pe lumea asta, dincolo de performanţele unor sportivi de excepţie.  

Evident, performanţa Simonei este doar a ei. E numai şi numai munca ei. România nu a ajutat-o cu nimic, iar noi suntem pur şi simplu norocoşi că Simo a ales să păstreze tricolorul lângă numele ei. Dar e ceva de învăţat aici pentru noi toţi, pentru că toţi suferim, într-un fel sau altul, de sindromul AFFPF.

Victoriile României sunt imposibile dacă nu începem să credem în ele cu toţii. Iar ele nu pot veni de la sine. Cum nici Simona nu s-a trezit cu trofeul de la Wimbledon în braţe. Victoriile înseamnă muncă, sudoare, sacrificii, implicare. Asta aşteaptă România de la fiecare dintre noi, în „pătrăţica” noastră: să dăm tot ce-avem mai bun din noi. Să ne pese. Să strângem ambalajul aruncat de altul în parc. Să ne îngrijim curtea din faţa blocului. Să ieşim la vot. Să fim şi să rămânem oameni.

Asta ne învaţă o mare campioană prin exemplul ei. De la noi doar iubire necondiţionată, Simo, şi recunoştinţă maximă. Pentru că ne-ai dat reţeta succesului şi ne-ai demonstrat că se poate. E tot ce aveam nevoie.

Dacă vrem ca triumful Simonei să nu rămână excepţia de la regulă, dacă vrem ca România să se vindece pentru totdeauna de „nu se poate” şi de „ar fi fost prea frumos”, atunci suntem datori să facem măcar un lucru. Unul singur: să ne învăţăm copiii să creadă în visurile lor! Iar pentru asta şi noi trebuie să credem în visurile noastre. Şi în şansa României de-a fi mai mult decât a fost vreodată.

Va fi bine.