Am auzit comentarii precum „ar trebui să îi împuşte din nou” (n.r. pe publiciştii Charlie Hebdo) sau „să nu mai cumpărăm produsele de origine franceză, ca să nu mai facă profit pe seama noastră”. Le-aţi oferit exact ceea ce au căutat. Revista „Charlie Hebdo” a devenit cunoscută internaţional prin obiceiul redacţiei de a ofensa diverse popoare sau persoane. Ba mai mult, probabil asta e principala lor strategie. De data asta au încercat-o pe noi, iar noi le-am picat în plasă. Pentru o zi am viralizat subiectul, popularizându-le publicaţia şi mai mult în ţărişoara noastră.
 
Conflictul dintre români şi francezi e în continuă dezvoltare. Dacă le ignoram complet caricatura şi le arătam că ştim exact cu ce ne ocupăm şi de ce suntem în stare, fără să îi lăsăm să ne pună „stima de sine colectivă” la îndoială şi fără să le acordăm atenţia pe care tot ei au cerut-o, cel mai probabil acum stăteau să îşi pună câteva întrebări despre noi, ca popor, dar şi ca mentalitate.
 
N-a fost cazul. Au produs un conflict intern tot între noi, românii. După ce unii de-ai noştri s-au afişat cu sloganul „Je Suis Charlie” acum trei ani, după atentatul împotriva revistei deja prea menţionate, alţii (tot de-ai noştri) au început să ceară socoteală primei categorii, după publicarea caricaturii. Nu e nimic greşit în gestul făcut de unii români după respectivul atentat. Am demonstrat, mai mult sau mai puţin, că în ciuda ironiilor pe care poporul francez ni le aruncă ocazional, putem să fim oameni şi să arătăm că putem fi solidari cu alte popoare.
 
Pe lângă faptul că numele revistei lor a fost pentru o zi printre cele mai rostite cuvinte în ţară şi pe lângă faptul că am început să ne uităm urât unii la alţii din nişte motive infantile, „Charlie Hebdo” a reuşit să ne facă pentru o zi să uităm de victoria Simonei şi să ne direcţioneze cu gândul către publicaţia lor... şi nu numai cu gândul. Cine ştie câţi români au intrat numai azi pe site-ul lor. În anul 2018, click-urile pe articole înseamnă bani. Să faci bani dintr-un desen făcut în probabil mai puţin de un sfert de oră e, într-adevăr, un ideal.
 
Stă un puşti de 18 ani să vă înveţe cum să trataţi situaţia cu maturitate?