Laura, în infern. Povestea-tipar a unei fetiţe abuzate de tatăl vitreg în timp ce mama muncea în Italia VIDEO

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Zilnic, un act de violenţă în familie îşi pune amprenta asupra unei femei şi, eventual, asupra copilului acesteia. Victimele violenţei domestice se tem să îşi părăsească agresorul, iar o parte mare din vină o are chiar societatea românească. Laura, o tânără de 19 ani, care astăzi trăieşte în Torino, ne-a povestit cum a fost abuzată când era copil, despre bătăile pe care ea şi mama ei le primeau şi despre cum au trecut peste.

Copilăria Laurei, într-un oraş de provincie din sudul României, a fost marcată de bătăi cu tubul de metal de la aspirator, de scoaterea cu forţa din casa bunicilor- singurul loc unde îşi dorea să trăiască-, de abuzuri psihologice, precum şi de neîncrederea unei mame plecată la muncă în străinătate, care nu voia să creadă că soţul ei o înşela, sau care considera că fiica ei de opt ani face din ţânţar armăsar în ceea ce privea relaţia dintre ea şi tatăl ei vitreg. 

Asta, deşi când venea în ţară, şi ea îşi primea porţiile ei de bătaie. Mai mult, de multe ori, tatăl vitreg nu i se înfăţişa fetiţei în mod decent, lucru pe care tânăra din prezent l-a reţinut bine: „şi acolo mă aştepta...el era aproape gol, şi eu aveam opt ani când se întâmpla asta”.

Astăzi, Laura are 19 ani şi locuieşte în Torino, Italia, şi a fost una dintre zecile de mii de victime ale violenţei în familie. Această etichetă nu i se mai potriveşte. Ştiţi versul lui Sorescu, „răzbim noi cumva la lumină”? Laura şi mama ei deopotrivă, au găsit acel „cumva”. Amândouă au răzbit. Mama s-a recăsătorit şi s-a stabilit aproape de graniţa cu Franţa, iar Laura stă cu chirie în Torino.

Scăparea ei a venit după ani de zile de abuzuri, după ce mama sa a descoperit că era înşelată. Până la scăpare însă, a trebuit să mai depăşească un hop, unul al prejudecăţilor italienilor.

Un pahar cu apă, o cameră încuiată şi un film porno

Vorbind despre copilăria petrecută lângă tatăl său vitreg, Laura ne conturează detaliile unui coşmar, în care palmele nici măcar nu reprezentau o problemă. „Eu zic tot ce am de zis şi nu am probleme... Pur şi simplu, eu am încercat de când eram mică să le uit, pentru că erau prea traumatice”, îmi explică ea zâmbind uşor sardonic, uşor descumpănită.  Şirul abuzurilor fizice e lung şi implică acţiuni de la târâtul de păr până la bătăi cu diverse obiecte.

Poate cel mai dureros episod este cel în care D. a închis-o în cameră cu un pahar cu apă şi cu două felii de pâine cu pateu. O luase cu forţa de la bunici ca să se uite împreună, ei doi şi încă un prieten de-al lui, la un film. N-a văzut niciun film, dar D. şi „prietenul” lui erau protagoniştii unui film propriu. Laura a auzit în după-amiaza aceea tot felul de sunete. A plâns, a urlat din toţi rărunchii, însă dincolo, în cealaltă cameră, volumul creştea şi el, acoperindu-i strigătele. O disperare din ce în ce mai mare. Un episod umilitor, explică Laura, în care a trebuit să îşi facă nevoile în pahar pentru că D. a venit să îi deschidă uşa târziu- după cinci ore.

„Uşa era închisă cu cheia. Sting televizorul...încep să aud sunete de femeie. Eu eram mică...

Tot îmi repetam << mami e în Italia, mami e în Italia>>.

Nu-mi imaginam că taică-miu putea să fie cu altă femeie, mai ales că se auzea vocea lui. Vocea lui şi vocea ei...Am început să bat la uşă şi să urlu. El nu mă băga în seamă... Vreo cinci ore m-a ţinut în cameră

Umilinţa a continuat să se reverse peste Laura în acea seară. Singura diferenţă era că era alt tip de umilinţă.  În rest, fetiţei de opt ani îi era afectată inocenţa, fiind expusă de D. unor imagini pe care copiii n-ar trebui să le vadă. Cum ar fi cele din filmele pornografice.

„...Şi el face, << tati, trebuie să stai aici cu mine>>, şi bate cu mâna pe pat. <<Vino aici lângă mine, pune-te aici>>. Şi eu am zis, <<nu, vreau să merg să mă uit la desene>>.  Mi-era ruşine să stau lângă el, că el era în chiloţi. Şi eu am crescut majoritatea timpului, cu bunicul meu şi cu unchii mei, dar nu am văzut niciodată un bărbat..femeile,da. Adică mătuşile mele le vedeam când se schimbau sau în pijamale. Un bărbat, nu-l văzusem niciodată aproape gol. Mi-era ruşine să stau lângă el. Mi-era aşa ciudat. El m-a tras de mână şi m-a ţinut tot timpul acolo cât s-a uitat la video-ul porno. Şi asta-mi amintesc din seara aia”.

 Viaţa furată a mamei

Laura i-a spus mamei ce i se întâmplă acasă, în ţară, dar nu a fost crezută. O nouă lovitură a venit când la şcoală, o colegă a întrebat-o într-o zi dacă s-a întors mama ei din Italia. Inima i-a luat-o la galop. Nu avea cum, doar ar fi sunat-o mai întâi şi mai întâi pe ea.

„Mama nu m-a crezut, continua să zică <<tu asculţi vocile lumii>>.  Mi-a deschis mai mult ochii o bună colegă de-a mea, eram bune prietene. Ştii cum mi-a zis? <<A, Laura, dar s-a întors maică-ta din Italia?>> Eu pe maică-mea o auzisem la telefon gen cu două zile înainte, şi maică-mea mă suna tot timpul pe telefon...Logic, vine maică-mea din Italia şi nu vine să mă salute? Ar fi fost haios. I-am zis <<nu, că mama e în Italia.>>  << A, păi am văzut pe maică-ta cu taică-tu în oraş>>, mi-a răspuns”. 

Nu înţelegea nimic. La un moment dat, şi-a văzut tatăl de mână cu o femeie, pe stradă. Şi-a dat seama rapid ce se întâmpla, după o pereche de adidaşi care erau ai mamei ei. Era „amanta care se dădea drept maică-ma în oraş. Adică pur şi simplu, s-a tuns ca maică-mea, purta hainele lui maică-mea...Avea nişte adidaşi, ai lui mami, super mişto, că-mi amintesc că i-am zis şi lui mami <<ce frumoşi sunt!>> Aveam chestia asta în minte şi ştiam că sunt ai lui mami. Era prea ciudat”.

„Când un copil are un frăţior, îşi dă seama că e pus deoparte”

Epsioadele traumatice din copilărie au lăsat-o cu un gust amar şi în ceea ce o priveşte pe mama ei de care este dezamăgită că nu a crezut-o când îi povestea ce se întâmplă acasă, în ţară- casa pentru care ea se spetea în străinătate.

„Prezenţa ei, pur şi simplu, nu am avut-o niciodată”, explică Laura. Credea că, odată ajunsă şi ea în Italia, lucrurile se vor schimba. Şi s-au schimbat, dar după alte zbateri. După ce copila, pe atunci în vârstă de 10 ani, a trecut peste ideea că noul soţ al mamei sale se comporta cu ea de parcă ar fi fost tatăl ei. Până atunci, a urmat un episod de răzvrătire adolescentină, în care a fugit de acasă. Ulterior, a ajuns în grija asistenţilor sociali italieni, când un an de zile nu a avut voie să îşi vadă nicio rudă. Într-o zi, ştiind că un unchi de-al ei- stabilit şi el în Italia- urma să se căsătorească, a fugit din centrul în care era ca să meargă la nuntă. Râde acum când îşi aminteşte. În urma acestui episod, mama şi noul ei soţ şi-au luat avocat şi au scos-o de acolo.

Totuşi, astăzi Laura se declară dezamăgită de timpul prea scurt petrecut cu mama sa. Spera că toate traumele cauzate de D. să fie urmate de o perioadă în care să fie doar ea şi mama ei. N-a durat mult însă, şi aceasta a avut un copil cu noul ei soţ, veste pe care ea cea de atunci n-a îmbrăţişat-o.

Într-a opta mami a avut alt copil cu bărbatul ăsta italian. Eu am zis <<măi, cum e posibil când nu ai avut cum să mă creeşti? Ajung în Italia când poţi să mă creşti, şi să stai cu mine să mă îngrijeşti, şi după aceea să ai copil? Adică eu unde sunt? Deja, într-o familie, când un copil are un frăţior, îşi dă seama că e pus deoparte. La 13 ani, tu ar trebui să ai afectul părinţilor tăi, şi să nu te deranjeze deloc că ai un frăţior. De fapt, să te îngrijeşti de copilul ăla, ca şi cum tu eşti o mică mamă. Eu nu eram fericită. Chiar dacă îmi pare rău, că eu îl iubesc pe frate-miu pentru că e cel mai mai important pentru mine, când s-a născut, eu nu voiam să existe. Voiam să dispară”.

Tatăl-agresor  o sună şi azi

Agresorul a rămas în urmă, într-un mic oraş din judeţul Gorj, dar unele traume se resimt şi astăzi. Una dintre ele este că îi e teamă să aibă copii în viitor pentru simplul motiv că, dacă ar fi fată, i-ar fi frică să o lase singură cu cel care i-ar fi soţ. 

„Tu, un copil, nu poţi să îl atingi. Nu contează că eşti taică-su sau maică-sa, pur şi simplu, un copil nu se bate. Pentru că îţi rămân traume. Mie mi-e frică să am nişte copii de-ai mei... Pentru că am frica asta în mine, pentru ce mi s-a întâmplat mie, şi mi-ar fi frică s-o las pe fiica mea- că e fată-,cu bărbatul meu- pentru că e bărbat. Pentru că nu ştiu ce s-ar întâmpla”.

Tatăl vitreg, D, i-a găsit profilul pe Facebook şi din când în când, o mai sună pe messenger, ca să îi spună să îi transmită mamei că „eu am greşit, că am iubit-o şi încă o mai iubesc”, după cum explică Laura.

Când o întreb ce zice el astăzi, legat de relaţia lor tată-fiică, îmi spune că repetă de fiecare dată aceeaşi idee: a fost un tată bun pentru ea, de ce e atât de nemulţumită? 

„Niciodată nu şi-a cerut scuze. A zis că da, el a greşit cu maică-mea, dar ştii cu ce a greşit cu maică-mea? Cu faptul că a avut o amantă. Dar niciodată nu mi-a zis <<cere-i scuze lui maică-ta pentru toate bătăile pe care i le dădeam.>>”

Conform lui, dacă mama Laurei ar fi ştiut să se comporte, nu ar fi atins-o şi, oricum, n-a fost chiar atât de rău. Laura e scârbită. A dezvoltat o ură adâncă pentru el, sentiment care se vede când vine vorba de tatăl ei vitreg, un sentiment care s-a impregnat adânc în trăsăturile feţei ei proaspete acoperite acum de machiaj profesionist, realizat chiar de ea.  

Pentru că odată ajunsă în Italia, Laura a trecut peste singurătatea cruntă în care a fost aruncată şi peste alte probleme pe care a trebuit să şi le rezolve, în speranţa unei vieţi mai bune. Astăzi o are: tocmai a terminat liceul şi, în paralel, a făcut cursuri de make-up pentru care are o mare pasiune, moştenită de la mamă, o femeie care a fost tot timpul cochetă. Pentru a face nişte bani în plus, lucrează part-time, ca hostess şi ca fotomodel. Nu vrea să se bazeze doar pe banii părinţilor, vrea să contribuie şi ea la traiul pe care îl duce singură, într-o garsonieră din Torino.

„Eşti româncă? Atunci stai departe de mine”

În mod ironic, Laura are gânduri să revină în ţară ca să facă facultatea. Oscilează, pentru că nici Italia nu-i sună rău în privinţa studiilor. Totuşi, deşi vorbeşte italiana la perfecţie şi are o relaţie de patru ani  cu un italian, a avut probleme mereu la şcoală în Italia, pe care a făcut-o într-o zonă de provincie.La 10 ani, era victima bullying-ului. Nu era acceptată pentru că era Româncă. Foarte diferit de raiul pe care i-l oferiseră bunicii şi împrejurimile blocului în care locuia cu ei. 

„Când eram în România, mă jucam , aveam o grămadă de prieteni şi eram toţi acolo de la bloc. Şi am ajuns aici, în Italia. <<A, eşti româncă? Atunci stai departe de mine>>, aşa-mi spuneau”.

Un alt lucru care a afectat-o.  Spune  că ea doar printre români se simte bine, aşa că speră să dea la facultatea de limbi străine, la Cluj, unde are o mătuşă, sau, de ce nu, singură, chiar la Bucureşti. Dar deocamdată e doar un plan.

„Să nu treacă prin chestiile astea singuri”

O întreb ce sfat are pentru femei care se află în situaţia în care au fost ea şi mama ei. 

„Pentru copiii care trec prin chestia asta... tot timpul să nu  lase să fie singuri, să nu treacă prin chestiile astea singuri, absolut. Cu oricine, cu un adult să fie. Cu copiii poţi să vorbeşti, dar ei nu pot să înţeleagă...Pentru că dacă eşti singur, şi treci prin anumite chestii, după aceea începi să-ţi dai vina singur. Pur şi simplu, asta este. Trebuie să ai pe cineva lângă tine. Ai nevoie de a vorbi cu cineva. Să nu creadă că e ok, să nu creadă că asta este chestia prin care trebuie să treacă”.

Ce spun specialiştii

Laurei i-a fost ruşine multă vreme să le spună ceva bunicilor şi mamei. La fel cum mamei sale i-a fost ruşine să recunoască că situaţia de acasă nu era una roz. Dominanţa ruşinii în astfel de cazuri e invocată şi de specialişti. Simona Voicescu, preşedintele asociaţiei Necuvinte, descrie societatea românească drept una dominată de nepăsare şi ruşine.  

„Cred că ce se întâmplă în România este standard pentru ţările fost comuniste cumva. Avem un grad ridicat de neîncredere în poliţie, pentru că poliţia a fost la un moment dat miliţie şi era o presiune, nu era ajutor. Şi încă avem reminescenţe”, explică Voicescu, punctând că acest lucru se poate observa mai ales la categoria 40-60 de ani.

Deşi a existat dintotdeauna, despre violenţa domestică a început să se vorbească recent, în ultimii 50 de ani, de când, după cum spune Voicescu, „ a început problema violenţei de gen să fie pusă pe tapet cumva la nivel internaţional”.

Suntem sub semnul ruşinii, fie că vorbim de postura de victimă sau de simplu martor sau confident.

„Cred că în primul rând, este ruşine în România. Ne este ruşine să recunoaştem că suntem victime ale violenţei, ne este ruşine să cerem ajutor, iar nouă, ca şi trecători sau ca şi martori ai unei fapte de violenţă... Nu ştim să vorbim, nu ştim să comunicăm, nu ştim să cerem ajutorul pentru că nu am fost obişnuiţi. Am fost obişnuiţi să ne ţinem gura închisă, să păstrăm problemele pentru noi şi să le băgăm sub preş sperând să treacă. Asta este dinamica noastră . Dar lucrurile se schimbă. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Lucrurile se schimbă, iar noi vedem asta”, mai spune Simona Voicescu.

Eticheta de victimă

Adela Szentes, psiholog care consiliază victime ale violenţei domestice la Asociaţia Anais, ne explică faptul că sunt persoane care nu pot recunoaşte că au ajuns în postura de victimă pentru că au în istoricul lor emoţional cazuri de acest gen. În cazul persoanelor care au curajul de a-şi recunoaşte eticheta, acestea ajung să vorbească societăţii care, conform psihologului, pune şi ea o presiune pe faptul de a fi victimă. „...că nu ai plecat de acolo, că poţi ceva mai bun,dar nimeni nu se întreabă concret, cum am putea ajuta- mă refer la o dezvoltare mai largă a acestui fenomen- încât oamenii care sunt abuzaţi, să nu mai intre în aceste pattern-uri. Pentru asta trebuie o reţea de suport, îţi trebuie autocunoaştere, trebuie să aprofundezi în tine părţile care te ţin prizonier în aceste relaţii disfuncţionale”, explică Adela Szentes.

Explicaţia din spatele acestei presiuni sociale rezidă în tiparele de personalitate pe care funcţionăm ca şi societate, mai spune Szentes, vorbind despre „tipare create de proprii noştri părinţi, de propria noastră familie, de tipare ale arboreului transgeneraţional, ale societăţii în care trăim, ale părţii istorice în care noi ne-am dezvoltat ca fiinţe umane în această ţară evident”.

Practic, pentru că nu şi-a dezvoltat o nouă cultură la acest nivel, România merge pe cea veche, în care s-a format, dominată de  vorba din popor: „bătaia este ruptă din rai”.

Încrederea în poliţie

În  anul 2017 au fost raportate Poliţiei un număr de 20.531 de fapte de loviri şi alte violenţe comise între membrii familiei, conform statisticilor Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR), furnizate la solicitarea Centrului Filia. Creşterea numărului de incidente raportate Poliţiei şi care ţin de violenţa domestică, arată o creştere a fenomenului, dar poate fi şi un indiciu de creştere a încrederii cetăţenilor români în autorităţi.

Laura spune că bunica ei nu a mers la poliţie din cauză că, oraşul fiind mic, agresorul avea prieteni în poliţie. Aşa că teama a luat locul acţiunii. George Curcă, director medical al Institutului Naţional de Medicină Legală (INML) explică,din experienţă, că nu doar românii au o formă de a evita implicarea în astfel de cazuri. „În plus, sunt vecini mulţi care au o reticenţă pentru a se implica pentru vecinul lor care e bărbat ca şi ei- poate au băut o bere împreună, au mers la fotbal cândva- nu ştiu exact care a fost motivul, ştiu numai rezultatul şi atunci devin reticenţi în a se implica”, spune George Curcă.

Directorul INML: Victimele trăiesc fapta  de două ori

Psihologic vorbind, când ajung la spital, victimele sunt marcate. Conform directorului INML,  „ele trăiesc fapta asta de două ori. O dată, atunci, fizic, când cu adevărat sunt abuzate, maltratate, şi a doua oară, când povestesc”. Strict psihologic, explică medicul, a povesti le face bine, însă există în acelaşi timp şi o obligaţie, „pentru că medicul legist pune întrebări care au scop juridic şi care au nevoie de răspunsuri pe baza cărora el să îşi încheie constatarea medico-legală”.

În ceea ce priveşte reticenţia victimelor de a declara ce li se întâmplă, directorul INML, spune că, la bază, se află un mecanism de apărare, „pentru că se fac de râs, pentru că uite ce am păţit, nu sunt în stare să am o familie calumea, uite ce păţesc. Oameni cărora nu le place să fie compătimiţi şi le e ruşine. În acelaşi timp, oameni care nu obţin nimic”.

 „La unele dintre ele intervine şi acest mecanism de apărare a ceea ce au deja, adică a relaţiei pe c are o au deja, pe care se gândesc că o pot pierde”, adaugă Curcă.

Aşa spune şi Laura despre mama ei. A fost extrem de afectată de faptul că relaţia cu tatăl ei biologic s-a destrămat, aşa că următoarea trebuia să funcţioneze!

Nevoia de sensibilizare a poliţiştilor

Simona Chirciu, activistă pentru drepturile omului şi doctorandă specializată în violenţa stradală, spune că multe victime sunt descurajate de poliţişti, lucru care i s-a întâmplat şi ei, „şi nu doar o singură dată”. În opinia lui Chirciu, poliţiştii nu ştiu să abordeze victimele, nu ştiu cum să discute cu acestea.

„Este nevoie de o sensiblizare a poliţiştilor. Probabil că dacă femeile victime, şi nu numai femeile, şi bărbaţii care sunt victime ale violenţei, s-ar simţi încurajaţi şi ascultaţi de către poliţişti, probabil că ar apela mai des la poliţie... Mizez foarte mult pe rolul poliţiştilor în special, pentru că ei sunt cei care au puterea şi pot aplica legea...totul, până la urmă, se reduce la intreracţiunea pe care victimele o au cu poliţiştii”.

Totuşi, atât Voicescu cât şi Chirciu recomandă fără tăgadă primul pas pentru o victimă sau pentru un martor: mersul la poliţie. „Întotdeauna trebuie să sunăm la poliţie, să ne asigurăm că victima este în regulă, pentru că au fost atât de multe cazuri de femei care au ajuns să moară ca umare a bătăii suferite şi atunci... Suntem solidari cu agresorii şi contribuim la suferinţa pe care victimele o trăiesc”, ne explică Simona Chirciu.

 „Pentru ei nu există ruşine. Când te adresezi unui poliţist, nu trebuie să-ţi fie ruşine că eşti victima unui viol, victima unei infracţiuni de loviri sau a altei violenţe sau tâlhării. Până la urmă, de ce nu este ruşine când ne sunt furate oglinzile de la maşină? Sau de ce nu ne este ruşine când suntem victima unui accident rutier?...Până la urmă ne-a fost violată intimitatea, ne-a fost violată integritatea fizică, emoţională”, spune Simona Voicescu.

Victima şi agresorul, faţă în faţă. Modificarea codului de procedură penală

Reprezentanţii asociaţiei Necuvinte şi-ar dori ca infracţiunile ce ţin de violenţă domestică să intre la „investigaţii criminale”, o direcţie a poliţiei române de asemenea supraaglomerată cu infracţiuni. În alte ţări însă, mai punctează Voicescu, există, în cadrul poliţiei, departamente speciale pentru infracţiuni împotriva femeii. Acolo, se pune accentul pe psihologi, pe poliţişti special antrenaţi în audierea victimelor, şi mai ales pe audierea video, pentru ca persoanele să nu fie revictimizate. Audierea video se regăseşte şi în România, însă după noroc. „Dacă eşti în Bucureşti, clar (n.r.- mărturia) va fi, sper, înregistrată video. Dacă eşti într-un oraş reşedinţă de judeţ, foarte posibil să fie lucrurile făcute ca atare, dar dacă eşti într-o secţie de poliţie pe care cade acoperişul...”

Avocata Giulia Crişan care îşi oferă serviciile de asemenea în cadrul Asociaţiei Anais, ne explică faptul că, în faza de urmărire penală, prezenţa în sală, atât a agresorului cât şi a victimei, nu reprezintă ceva nou. Mai mult, înainte de a acuza modificările la Codul Penal, oamenii ar trebui să se ferească de capcane. Există una şi în privinţa prezenţei agresorului în sală, alături de victima sa. Mie nu mi se pare o constrângere. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi tot timpul. Faptul că ei vor trebui să fie prezenţi şi în faza de urmărire penală, nu mi se pare un neajuns sau o piedică în calea victimei de a declara şi ceea ce a declarat până atunci. Că în momentul în care ea face plângerea...ea declară ce i s-a întâmplat. De ce n-ar susţine dacă agresorul e de faţă?”, a explicat Crişan.

Dacă victima este copleşită de o stare de temere, continuă avocata, atunci ea poate solicita statutul de persoană protejată. În acest caz, „procurorul poate să nu permită ca agresorul să fie de faţă când i se iau declaraţii victimei şi va fi de faţă doar avocatul agresorului care nu constituie o stare de stres pentru victimă. Deci ea are posibilitatea asta, să aibă statut de persoană protejată şi să nu îl accepte  la declaraţii”.

Voicescu, în schimb, crede că este nevoie să ferim victimele cât mai mult posibil de o potenţială „revictimizare”.  „Da, agresorul are dreptul de a se apăra şi are dreptul de a vedea toate probele de la dosar pentru a-şi putea crea o apărare. Da, aici este adevărat. Şi până la urmă, trebuie să înţelegem asta şi din perspectiva altor infracţiuni, este normal să poţi să te aperi. Numai că audierea victimelor unor infracţiuni de genul ăsta au dreptul de a nu fi revictimizate. Acum, în mare parte, am văzut că se respectă lucrul acesta, acum depinde şi de zona ţării unde nimereşte”.

Crişan abordează problema mai degrabă din perspectiva practicianului în domeniul penal, punctând că dacă unui avocat i se aduce la cunoştiinţă un material de urmărie penală după ce „dosarul are 5000 de pagini”, apărarea devine dificilă. În schimb, explică avocata, dacă ai fi făcut toate actele de urmărire în prezenţa mea, puteam, pas cu pas, să mă apăr. Adică vreau şi eu, când întreabă procurorul şi martorul răspunde. Nu să citesc mii de pagini de declaraţii identice. Acolo vorbim despre respectarea dreptului la apărare. Deci pentru problematica aia s-au făcut modificările”.

Adăposturile

Femeile care sunt victimele violenţei în familie pot să caute ajutor în adăposturile de urgenţă care le oferă un loc de dormit pentru o noapte. Există însă şi centre unde victimele conlucrează pentru a depăşi episodul traumatic. Un astfel de adăpost este şi Casa Agar a Asociaţiei Touched. Natalia Ungureanu, directorul executiv, ne spune că la Agar, femeile pot veni şi cu copilul, şi pot sta „în jur de un an de zile”.

„ E un întreg proces acest an de zile. Primele trei luni este cel de acomodare, în funcţie de cum vine victima cu copilul.Noi ajutăm mămicile şi copilul din punct de vedere holistic.”

La Casa Agar, fostele victime, care şi-au refăcut viaţa, fac voluntariat. Victimele de ieri le ajută pe cele de astăzi. După un an în care stau în casă, acestea  sunt consiliate din punct de vedere psihologic, dar şi legal, şi ajutate să îşi găsească un loc de muncă sau să se înscrie la facultate- după caz. Ultima etapă, ne expică Ungureanu, este „etapa în care mergem împreună, căutăm chirii”. După, victimele „încă sunt monitorizate”, în sensul că pot sta într-un apartament de tranziţie, pe care asociaţia li-l pune la dispoziţie. „În jur de 4 luni trebuie măcar să pună banii deoparte pentru chirii. Noi plătim chiria şi restul utilităţilor, ele îşi plătesc mâncarea şi alte nevoi pe care le au, şi alţi bănuţi îi pun deoparte”.

 

 

 

 

 

 

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite