Lasaţi-mă să cânt!?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La întrebarea din faimosul chestionar al lui Proust „Ce calitate aş vrea să am din naştere?”, răspunsul meu prompt, semn al absenţei oricărui dubiu, a fost întotdeauna vocea (sau, eventual, urechea muzicală).

De fapt, de când eram copil, la primele mele încercări de eliberare a unor sunete în armonie melodică, invariabil se găsea cineva să mă taxeze, amestecând ruga cu fermitatea, în stilul acela inconfundabil pe care doar exasperarea autentică îl poate naşte: - „Te rog să taci!”. „Copii răi”, mă consolau înduioşaţi când mama, când tata, când bunicii. Iar eu nu mă dădeam bătută şi cu temeritate încercam încă o dată şi încă o dată, de câte ori aveam un public nou. De Crăciun speram cel mai tare. Măcar o colindă. Sau, în cuvintele celebrei operete: „Lăsaţi-mă să cânt”! Previzibil însă, povestea se repeta. Situaţia a devenit cu adevărat dramatică abia în clasa a cincea, când toată lumea care conta făcea parte din corul proaspăt înfiinţat al bisericuţei de lângă şcoală. Un dirijor tânăr şi înflăcărat făcea magie cu o mână de copii, energia lui contagioasă molipsindu-ne pe toţi. Problema, evidentă, era incompatibilitatea dintre ... afonie şi melodie.

Din motive care continuă să fie un mister pentru mine, am fost acceptată în cor. Niciodată nu mi-a bătut inima mai tare decât în clipele, întotdeauna surprinzătoare ca o lucrare de control neanunţată, în care la repetiţii dirijorul îşi apropia urechea de fiecare dintre noi, să ne asculte individual. Noi: - „Riţi piţi bam bem bim bom bum!”, el, apropiindu-se: - „Bine!”, îi şoptea colegei din capătul rândului, - „Bine!” următoarei, apoi, din când în când, - „Mai sus!” şi, întotdeauna, - „Taci!”, când ajungea la mine. Palpitul din filmele hitchcockiene era nimic faţă de tensiunea pe care o resimţeam eu de fiecare dată. Dar, perseverentă, am mers în fiecare sâmbătă la repetiţii şi am participat cu un nod în gât la toate concertele. Unde, fireşte, am tăcut. Şi asta până în acel moment de glorie! Memorabil. Irepetabil. Eram deja în clasa a noua şi ne pregăteam să mergem să cântăm în America. Un vis, încununarea activităţii noastre, toată lumea era în al nouălea cer. Acolo am fost şi eu în momentul în care, la ultima repetiţie înainte de plecare, ascultându-mă cântând, dirijorul a spus, în chip stupefiant pentru mine: „Bine!”. Ce victorie! Am plecat triumfătoare. Eu atinsesem deja tărâmul făgăduinţei. A fost ultima dată când am încercat să cânt altundeva decât acasă, unde dragostea e surdă.

Mi-am amintit povestea masochismului meu cântător cu ocazia unei foarte plăcute conversaţii cu un expat belgian, cultivat şi pătrunzător, directorul reprezentanţei din România a unei multinaţionale, care îmi povestea cât de greşită şi de paradoxală i se pare tendinţa oamenilor în general şi a românilor în special de a pune accentul pe slăbiciuni, în loc să-şi evidenţieze şi exploateze calităţile. Observaţia mi s-a părut exactă. Mulţi dintre noi avem această tendinţă. Complexaţi de slăbiciunile noastre, încercăm, cu eforturi adesea disproporţionate faţă de rezultat, să le surmontăm. La nivel motivaţional, explicaţiile sunt multiple. E probabil o combinaţie între tentaţia naturală de a ne dori permanent ceea ce ne impresionează la alţii şi, în indisociabilă legătură, fascinaţia lucrului inaccesibil şi mentalitatea cu care am crescut mulţi dintre noi (în cazul meu, în ciuda opoziţiei exasperate a părinţilor) că trebuie să fii bun la toate şi că drumul cel mai anevoios e singurul care merită, proba supremă a determinării, a ambiţiei.

A încerca să îţi îndrepţi slăbiciunile poate fi un lucru bun până la un punct. Dar nu atunci când un astfel de demers consumă toate energiile, când împiedică explorarea calităţilor şi iroseşte potenţialul, ducând în direcţii fundamental greşite şi inducând o stare constantă de frustrare, de neadaptare şi insatisfacţie. Mai importantă decât lupta cu punctele slabe mi se pare căutarea  aptitudinilor, a înclinaţiilor (un efort de cunoaştere de sine de multe ori) şi accentuarea, valorificarea, potenţarea lor. Un astfel de drum, mulat pe înclinaţiile naturale, e, de fapt, infinit mai satisfăcător, iar noi vom fi în armonie cu noi înşine, împlinindu-ne menirea şi găsindu-ne astfel locul. Iar calităţile puse în valoare nu numai că vor compensa de cele mai multe ori eventualele slăbiciuni, dar le vor trimite definitiv într-un con de umbră atât de accentuată încât acestea vor deveni invizibile, irelevante, rămânând în urmă ca un cocon care închidea fluturele.


„Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite