Lădiţa de campanie a ofiţerului căzut la datorie

De la moartea tatălui meu, mama şi eu am stabilit parastasul Sărarilor pentru ziua de 15 august, ziua în care a ajuns la Slătioara telegrama Diviziei a XI-a prin care ni se anunţa decesul pe linia întâi a frontului a eroului locotenent Constantin C. Săraru.

Anul trecut, la rugămintea mea, un istoric din generaţia de mijloc, dr. Florin Epure, a reuşit după investigaţii care i-au cerut eforturi remarcabile şi o stăruinţă demnă de recunoştinţa mea să descopere în documentele regimentului fişa care consemna cariera militară până la moarte, pe front, rănit la Tiraspol, a tatălui meu. Aşa am aflat anul trecut că tatăl meu a fost rănit foarte grav, fără şanse de a mai fi salvat, deşi a fost dus urgent la Spitalul Militar de la Chişinău, unde, după două zile, la 6 august 1941, a şi murit. A urmat recunoaşterea meritelor lui de erou căruia i-au fost organizate, la Chişinău, funeralii oficiale, şi telegrama a sosit la noi în ziua de 15 august. Trebuie să consemnez că, la Chişinău, se afla în ziua funeraliilor cumnatul tatălui meu, învăţătorul locotenent în rezervă Petre Antonescu, care s-a întâlnit, ce coincidenţă, cu trecerea convoiului funerar, descoperind că eroul omagiat e cumnatul lui. Eu aveam atunci 9 ani. La un an după aceea, în 1942, Regele Mihai mi-a acordat, prin decret regal, insigna de fiu al eroului locotenent Constantin C. Săraru, căzut în Războiul pentru Reîntregirea Neamului. 

Adaug aici că după câteva zile de la telegrama care ne anunţa pierderea tatălui, nu ştiu exact câte zile, a ajuns la noi acasă şi lădiţa de campanie a tatălui meu, locotenentul Constantin C. Săraru. În lădiţa militară se aflau o cască de război, cască purtată sigur de tatăl meu, chipiul lui de ofiţer, un telefon negru de campanie cu manivelă, pe care sigur a vorbit tatăl meu, comandantul Companiei de cercetare în linia I a frontului, stiletul care se purta de ofiţeri la centura de gală şi sabia lui de ofiţer. Atât şi nimic mai mult. Au trecut de atunci atâţia zeci de ani, şi Slătioara a fost răvăşită în 1944, toamna, de trupele care treceau prin Slătioara în drum spre Berlin şi au şi rămas câteva zile o parte dintre ele, iar noi, mama şi cu mine, a trebuit să ne refugiem în casele unor ţărani de pe dealul Zamfirei. Atunci s-a pierdut şi lădiţa de campanie. Am uitat până astăzi să povestesc şi să las amintire istoria lădiţei de campanie a tatălui meu şi o fac acum, ca o datorie. Îmi pare rău că n-am găsit inspirat  în paginile din ”Dragostea şi Revoluţia” o împrejurare în care să las tipărită această amintire.

În încheierea acestei tablete, sunt, de asemenea, dator să mai adaug, ca să vedeţi cum s-a petrecut istoria care a urmat de la moartea învăţătorului Costică Săraru, faptul că fotografia lui a fost pusă în toate casele, lângă icoană şi candelă, care se aflau atunci pe peretele locuinţelor săteşti, drept mulţumire şi recunoştinţă pentru dascălul devotat care a întrerupt lucrul la casa lui rămasă neterminată ca să ridice în Slătioara Olteniei de sub Munte, cu solidaritatea locuitorilor, un dispensar şi o baie populară şi, pe ambele laturi ale şarpelui şoselei, o plantaţie cu castani roşii după modelul etalon atunci al satului modern de la Topoloveni. 

Sigur că din această poveste n-a mai rămas decât amintirea. Slătioara e azi o comună cu toate atributele civilizaţiei moderne la zi, aşa cum poate a visat-o şi tatăl meu.