Lacrimi de actor (Actul 1)

Iată pentru ce merită să plângi cu adevărat, maestre Ion Lucian! Ne reîntâlnim mâine, în Actul 2, pentru că mai sunt multe de spus.

Totul a pornit de la lacrimile maestrului Ion Lucian. Când l-am văzut smiorcăindu-se că guvernul îl obligă să aleagă între pensia de la stat şi salariul de la stat, am avut un sentiment ciudat. Nu mi-a inspirat milă, ci jenă; mă jenam de jena venerabilului actor.

Eu am învăţat de la dascălii mei că lacrimile sunt vărsate pentru lucruri mari sau pentru dureri profunde. Nu pentru o friptură-n plus sau pentru o stofă mai bună!

Aveau motive să plângă apostolii creştinismului, crucificaţi în numele unor zei păgâni, dar şi victimele Inchiziţiei, arse pe rugul credinţei oarbe.

Aveau motive să plângă Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi Brătienii când comuniştii i-au întemniţat şi le-au frânt oasele. De multe ori, aceşti martiri şi-au înghiţit lacrimile, ca să nu le dea satisfacţie torţionarilor.

Avea motive să plângă Elisabeta Rizea, femeia-icoană de la Nucşoara, când securiştii îi făceau părul funie şi o atârnau de grindă, timp în care o băteau la călcâie, să spună unde-s ascunşi partizanii din munţi. A plâns până i s-au uscat lacrimile, a rămas şi fără scalp, dar n-a spus nimic.

Aveau motive să plângă soldaţii răniţi pe front sau văduvele şi orfanii lor de-acasă. Ţăranii bătuţi să intre în colectiv. Deportaţii din Bărăgan. Nefericiţii de la Canal. Mamele care nu găseau lapte să le dea copiilor.
Au motive să plângă cei rămaşi fără slujbă. Copiii înfometaţi şi părinţii care nu au ce le pune pe masă. Bătrânii cărora nu le ajung banii de medicamente.

Victimele sau năpăstuiţii nesfârşitelor cataclisme.

Dar este indecent să verse lacrimi la televizor răsfăţaţi ai vieţii, indiferent de regim! Să mă ierte maestrul Ion Lucian, dar nu ştiu să fi avut vreun acces de disidenţă în cele aproape cinci decenii de actorie sub dictatură. Perioadă în care nu i-a mers rău deloc.

I-aş aminti doar că a existat un actor pe nume Constantin Tănase. Unul care, povestesc martorii vremii, n-a ezitat să satirizeze Armata Roşie, care în vara anului 1944 năvălise în România. Tănase a taxat pe scenă, într-un cuplet, obiceiul ostaşilor sovietici de a „rechiziţiona" ceasuri de la populaţia civilă, pe care o soma cu formula „Davai ceas". Acel cuplet a rămas celebru:
„Rău era cu «der, die, das»,
Da-i mai rău cu «davai ceas».
De la Nistru pân' la Don -
Davai ceas, davai palton.
Davai ceas, davai moşie,
Haraşo tovărăşie."

Constantin Tănase a fost arestat şi somat să nu mai joace piesa. Surpriză însă: la următorul spectacol, marele actor a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu „ciorchini" de ceasuri pe ambele mâini. Apoi, fără să scoată vreun cuvânt, şi-a deschis pardesiul, scoţând un imens ceas cu pendulă. Arătând spre acesta, a spus doar atât: „El tic, eu tac; el tic, eu tac". Se întâmpla în august 1945, la capătul unui an de ocupaţie sovietică.

A fost un moment colosal, în care aplauzele frenetice s-au amestecat cu lacrimile unui public entuziast, emoţionat şi recunoscător. Legenda spune că marele actor a mai trăit exact două zile. Dar lacrimile acelea - lacrimi fierbinţi, nu smiorcăieli televizate! - l-au făcut nemuritor.

Iată pentru ce merită să plângi cu adevărat, maestre Ion Lucian! Ne reîntâlnim mâine, în Actul 2, pentru că mai sunt multe de spus.