Ceea ce demonstrează că doar arestările recente ale câtorva nume sonore din spaţiul public mai sunt aduse ca dovadă de paradă a faptului că în România, vorba lui Tăriceanu, justiţia „duduie”.

„Când au venit comuniştii la putere, bunicului mei i s-a furat casa şi a fost băgat la puşcărie, trimis la canal. Înainte de ’44,  fusese senator liberal, deci duşman al poporului. După ’89, când s-a terminat cu comunismul, mie mi s-a furat, de asemenea, casa, dar la puşcărie încă nu am fost trimis. E şi asta ceva, e o diferenţă!”, ne-a declarat hâtru Ioan Chelaru.

 

O bucurie scurtă

Deşi mai joacă încă pe scena „Teatrului de Comedie”, în „Avarul îndrăgostit”, „Escu”, „Revizorul” sau „Mincinosul”, povestea lui Ion Chelaru, una dintre sutele care bântuie prin „sala paşilor pierduţi”, este presărată cu toate ingrediente teatrului absurd. În 1996, pe baza legii 112/1995, familia Chelaru cumpără de la Primăria Capitalei apartamentul 203, unde locuia, situat într-un bloc vechi din 1943, construit de Casa Corpului Didactic, pe strada Vasile Conta, din Capitală. Actul de vânzare-cumpărare poartă viza de legalitate a Oficiului Juridic al Primăriei Capitalei, condusă pe atunci de Viorel Lis. După doar doi ani, în 1988, noii proprietari sunt chemaţi în judecată,  pentru anularea contractului: Seceleanu Dan Dumitru şi Berceanu Radu reclamau că dobândiseră apartamentul 203 (şi încă unul-215), în urma unei sentinţe din 1995 a Judecătoriei Sectorului 2, după un proces cu Primăria Capitalei. Primăria nu participase la nici un termen de judecată şi nici nu i-a notificat pe soţii Chelaru în legătură cu acest litigiu. Mai mult decât atât, decizia de punere în posesie poartă o dată ulterioară celei de vânzare către soţii Chelaru. Deci, primarul Viorel Lis a retrocedat, de fapt, ceva ce nu mai aparţinea Primăriei!

 

Hai la groapa cu furnici!

Lui Ioan Chelaru ceva i s-a părut bizar. Petenţii obţinuseră retrocedarea în 1995, iar până în 1998 nu întreprinseseră nici o acţiune, nu făcuseră nici o notificare, pentru a-şi dobîndi bunul câştigat. Era ciudat, trecuseră totuşi trei ani. A aflat, cu timpul, care fusese sensul acestei temporizări: trei ani reprezentau termenul de prescriere a unui fals în acte publice. Mai mult, răsfoind dosarul de retrocedare la Tribunal, a descoperit însă că între coperte nu există de fapt nici un act de proprietate care să motiveze retrocedarea cu pricina. „Măi să fie, mi-am zis! Am crezut că e o mică greşeală-se mai întâmplă, nu?- o greşeală, care se poate repara însă în doi timpi şi trei mişcări, dacă se atrage atenţia asupra ei...Au trecut însă, iată, 16 ani de la primul proces şi eu tot pe culoarele tribunalelor îmi petrec viaţa! 16 ani! Un sfert dintr-o viaţă de om? De ce? Chiar nimeni nu se sesizează în faţa unor asemenea enormităţi? Dacă în acest dosar ar fi existat un act de proprietate, totul ar fi fost perfect! Fără nici cel mai mic comentariu! Plecam şi-mi vedeam de treabă!”, spune Ioan Chelaru ridicându-şi mîinile deasupra capului. Puşi în faţa acestei situaţii, soţii Chelaru solicită răspunsuri scrise de la Biroul de  de Carte Funciară, de la Arhivele Naţionale, de la Direcţia Venituri Buget Local, la întrebarea dacă pretinşii moştenitori au vreo legătură cu apartamentul pe care-l câştigaseră. Invariabil, răspunsul este NU, nu există nici un document care să probeze acest fapt. Comunicările cu pricina sunt depuse în instanţă, dar nu sunt luate în seamă. Astfel că, în 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă anulează irevocabil contractul de vânzare-cumpărare al familiei Chelaru, pe motivul că „nu s-au depus eforturi suficiente pentru a afla care este situaţia juridică a apartamentului”. Interesant este că această motivaţie a fost dată în nenumarate alte cazuri similare, pentru a fi ulterior desfiinţate irevocabil de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Desigur în dosarele care au ajuns şi, mai ales, în cele care au fost acceptate acolo.

 

Actele la control!

„Să ne întoarcem pentru o clipă numai la dosarul cu numărul 1944/1994, prin care s-au retrocedat apartamentele 203 şi 215. Alături de cerere sunt depuse o mulţime de hârtii nesemnificative, fără semnături, neştampilate şi câteva copii după o serie de acte care nu au niciun fel de legătură cu speţa”, ne invită Ioan Chelaru. Cele mai vizibile sunt trei pagini ce poartă titlul de „Convenţiune” şi în care se specifică:  „Casa de Credit a Corpului Didactic predă d-nei Paraschiva Berceanu, în mod provizoriu şi fără ca acesta să-şi recunoască vreo obligaţie sau să renunţe la vreunul din drepturile sale, apartamentele nr. 104, 127, 528, 542, şi 486, situate în imobilul din str. Vasile Conta, nr.7-9 (…) Casa de Credit a Corpului Didactic îşi rezervă în mod expres dreptul de a cere pe cale judecătorească d-nei Paraschiva Berceanu să fie obligată la plata diferenţelor de preţ achitate Intreprinderii Betonul Românesc, pentru apartamentele prevăzute mai sus (…) litigiul se va soluţiona numai în justiţie, în faţa căreia prezenta Convenţiune nu va putea fi invocată drept titlu sau probă de nici una dintre părţi”. Însă de aici nu reiese nicidecum faptul că Paraschiva şi Mihail Berceanu au fost vreodată proprietari ai apartamentelor 203 şi 215! Şi, culmea!, această „Convenţiune” nu poate fi socotită un act, fiindcă nu poartă nicio semnătură şi nicio parafă. Într-o  „Opţiune chitanţă”, încheiată în  21 octombrie 1939 între Casa Corpului Didactic Bucureşti şi Paraschiva şi Mihai Berceanu, depusă într-un alt dosar de retrocedare al aceloraşi petenţi, se arată că blocul aparţinând respectivei instituţii va fi construit pe un teren cumpărat de la cei doi, că vânzătorii au primit în schimb o sumă de bani şi că ar putea primi  o anumită suprafaţă locuibilă în viitorul imobil, dacă vor încheia cuvenitele contracte de vânzare-cumpărare cu firma care va efectua construcţia. Asta e tot!

Ceea ce s-a întâmplat mai departe nu se mai specifică nicăieri.

 

„Vă salut cu respect, domnule ministru Stoica!”

Aici mai trebuie amintit un lucru. În dosarul cu pricina, au fost retrocedate două apartamente: 203 şi 215. Apoi, în dosare separate, noii proprietari au cerut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale foştilor chiriaşi. Cele două apartamente au fost achiziţionate în aceleaşi condiţii, în acelaşi an, la o diferenţă de o lună. Prin hotărâre irevocabilă,  Curtea de Apel Bucureşti, complete diferite, face ordine: cumpărătorul apartamentului 203 este de rea credinţă, i se anulează contractul şi este trimis la plimbare; în schimb, cumpărătorul apartamentului 215 este de bună credinţă, deci rămâne în posesia apartamentului achiziţionat. „Plecând din acelaşi dosar, justiţia română este pentru unul laie, pentru altul-bălaie. Şi încă un mic amănunt, o simplă coincidenţă, atât: posesoarea apartamentului 215 era, la Partidul Liberal, secretara domnului Stoica, ministrul de atunci al Justiţiei. Mă simt dator deci să-l salut cu respect. Punct!”, ne-a declarat Ioan Chelaru.

 

Încotro o apuci, Ioane, tată?

În anul 2001, când actul de vânzare-cumpărare nu era încă anulat irevocabil, lui Ioan Chelaru i s-a părut ciudată asemănarea grafică a celor două semnături puse pe cererea de retrocedare. În consecinţă, a depus o plângere  penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 al Capitalei, iar în urma analizei grafoscopice rezultatul a fost clar: „Cercetările efectuate în prezentul dosar au evidenţiat  săvârşirea faptei de fals în înscrisuri  sub semnătură privată, de către avocatul Ţintoiu Daniel (…) care (…) a introdus la Judecătoria  Sectorului 2 Bucureşti o cerere de chemare în judecată formulată de Berceanu Radu şi Seceleanu Dan Dumitru (la ora actuală, decedaţi amândoi) în calitate de moştenitori ai defunctei Berceanu Paraschiva (…) acţiune care a fost semnată de acesta în locul reclamanţilor, cărora le-a falsificat semnătura. Acest fapt reiese din concluziile raportului de expertiză criminalistică”. Conform codului de procedură, această ”Ordonanţă” a constituit ”actul nou”, necesar pentru a promova o revizuire a hotărârii irevocabile 999/1995, cea cu retrocedarea în discuţie. Revizuirea a fost introdusă de Primăria Capitalei, ea fiind parte în dosarul 1944/1994. Dar, atât avocatul Ţintoiu, cât şi moştenitorii aşa-zişilor proprietari au contestat în penal „Ordonanţa”, din două direcţii. Numai că ambele contestaţii au fost respinse definitiv, situaţia rămânând cea stabilită de Parchet: falsul era real. În urma acestor procese, Parchetul a emis o nouă Ordonanţă prin care, conform legii în vigoare atunci, sesiza instanţa civilă „în vederea desfiinţării în întregime a cererii de chemare în judecată adresată Preşedintelui Judecătoriei Sectorului 2, Bucureşti la data de 18.02.1994 –dosar număr 1944/1994 al Judecătoriei Sectorului 2, Bucureşti”. Imediat, pe baza acestei sesizări, procesul de revizuire introdus de Primăria Bucureşti a fost suspendat până la soluţionarea irevocabilă a acesteia. Judecătoria Sectorului 2 n-a avut nimic de comentat faţă de sesizarea Parchetului şi a desfiinţat cererea falsificată foarte pe scurt, iar în urma apelului declarat de Daniel Ţintoiu, Tribunalul a desfiinţat de asemenea toate argumentele acestuia şi l-a respins. „În momentul acesta Daniel Ţintoiu a cerut strămutarea procesului pe baza unor argumente fabricate, iar cererea i-a fost admisă. Procesul s-a mutat la Târgu Mureş”, povesteşte Ioan Chelaru.  

 

”Mioriţa” redivivus

La Târgu Mureş, există două motivări ale deciziei numărul 793/R, în dosarul nr. 19515/300/2010. Una a judecătorilor Szatmari Ilona şi Florin Dima – care îl favorizează pe Ţintoiu, cel care a săvârşit infracţiunea de fals, şi alta a judecătoarei Slavonia Boguş, care înfierează fapta acestuia. „Parcă ne-am afla în balada Mioriţa. Cei doi judecători, cel maghiar şi cel român, într-o înţelegere perfectă – cine zicea că nu se înţeleg ungurii cu românii?- nu iau în seamă nici măcar faptul că, printr-o hotărâre în proces penal, Ordonanţa Parchetului este definitivă şi nu se mai poate interveni în ea, sub nicio formă, conform procedurilor. Această hotărâre penală nu valorează doi bani pentru instanţa civilă. Trăiască justiţia româno-maghiară, de la Târgu Mureş”, exclamă Ioan Chelaru. Cei doi susţin, într-o motivare întinsă pe 29 de pagini, că semnătura avocatului Ţintoiu era valabilă şi că el avea dreptul prin împuternicire să semneze în locul petenţilor. Şi, mai mult, faptul că cererea de chemare în judecată nu reprezintă un înscris, în sensul legii, ci un act de procedură. ”Îţi stă mintea-n loc! Sigur că este un act de procedură, dar o hotărâre judecătorească se poate da în baza unei cereri verbale? Iar Parchetul nu a cerut instanţei să stabilească ce reprezintă cererea respectivă, ci să constate şi ea că semnăturile sunt falsificate şi că, în consecinţă cererea este nulă”, mai spune Ioan Chelaru. Ca şi Parchetul, judecătoarea Slavonia Boguş susţine acelaşi lucru. Falsul a fost comis în data de 18 februarie 1994, iar împuternicirea poartă data de 24 martie acelaşi an, deci o lună mai târziu. La data săvârşirii falsului, Ţintoiu nu avea nicio calitate în acest dosar. În plus, spune judecătoarea, această împuternicire nu este semnată şi nu este parafată de nimeni. Cei doi petenţi n-au depus nicăieri vreo semnătură în acest dosar, n-au fost prezenţi la niciuna dintre şedinţele publice ale instanţei. „În această situaţie simplă, unde stă adevărul şi dreptatea? Nu era mult mai logic să se anuleze această cerere şi urmaşii petenţilor să fie îndemnaţi demn şi părinteşte să depună o alta nouă? Numai că alături de această cerere nouă ar fi trebuit depuse iarăşi şi actele de proprietate doveditoare. Dar acestea nu există, nici în arhive, nici în seifurile personale ale petenţilor”, crede Ioan Chelaru.

 

Începe balul
La ora actuală, Primăria Capitalei a primit de la Arhivele Naţionale actele doveditoare ale adevăratului proprietar din 1943 al apartamentului 203: acesta este cu totul altul decât cei care se erijează încă în această postură. Actele cu pricina au fost înaintate în instanţă, într-o nouă revizuire. „Sunt foarte curios să aflu hotărârea instanţei în această nouă situaţie. Poate că şi aceste acte vor fi găsite neconcludente, sau perimate, sau neprocedurale. În România de azi, totul e posibil!”, ne-a declarat Ioan Chelaru.

 

Întrebări în suspensie

Deşi soţii Chelaru speră, în continuare, ca aceeaşi justiţie să-şi îndrepte propriile greşeli, câteva întrebări trebuie rostite:
1. Cum a fost posibil să se dea curs unei acţiuni de retrocedare, atâta vreme cât la dosarul cauzei nu a fost depus nici un act care să dovedească faptul că cei care revendicau apartamentul cu pricina sunt, într-adevăr, proprietarii acestuia?
2. De ce ordonanţa Parchetului, prin care se dovedea că semnăturile puse pe cererea de retrocedare sunt false, a fost ignorată? În acest caz, există două posibilităţi: fie procurorii s-au înşelat, pe banii noştri, ai contribuabililor, fie, pe banii aceloraşi contribuabili, s-au înşelat judecătorii de la Târgu Mureş. Deci, cine plăteşte?
3. „La instanţa de la Târgu Mureş, câştigă infractorul dovedit, care şi-a recunoscut fapta, împotriva Parchetului, care a întreprins cercetările, astfel că el rămâne în posesia a ceea ce şi-a dorit, prin hotărâre judecătorească, iar păgubaşul este lăsat cu buza umflată. Este încă un pas făcut de justiţia română? DNA ce face? Parchetul ce face? Dar Consiliul Superior al Magistraturii? Acesta este sau nu un abuz?, se întreabă cu aceeaşi amărăciune actorul şi scriitorul Ioan Chelaru. Să nu credeţi că sunt un naiv. Ceea ce mi se întâmplă mie de 16 ani e o copilărie pe lângă ce i se întâmplă neamului nostru. Pe mine nu mă interesează proprietăţile, sunt mulţumit cu cât mi-a dat Dumnezeu. Sunt prea bătrân şi n-am să plec cu ele dincolo. Mă interesează însă-încă!-demnitatea şi coloana vertebrală a ţării în care trăim. Iar justiţia este o vertebră a acestei coloane. Una dintre cele mai importante pentru echilibrul şi sănătatea unui stat… Sfântul Petru spunea o vorbă preluată de la Iisus: dacă iubire nu e, nimic nu e! Eu, astăzi, mai fac un pas către pământ şi aş spune la fel: dacă justiţie nu e, nimic nu e!”, conchide Ioan Chelaru.