Din două, una: atunci când s-a elaborat legea care stabileşte drepturile financiare ale parlamentarilor români, legiuitorii au mizat fie un ipotetic bun-simţ al aleşilor, fie au pus la cale o ţeapă de proporţii la adresa bugetului ţării. Fără îndoială, cale de mijloc nu există în această situaţie care a ajuns de toată jena, dar care reflectă perfect cea mai importantă „calitate” a parlamentarului român: lăcomia.

Nu voi analiza aici lefurile parlamentarilor, deşi mulţi ar spune că maşinăria cinică aburcată în fruntea naţiei este plătită degeaba. Dată fiind importanţa ipotetică a funcţiei, să considerăm logic faptul că o leafă de 13.050 lei brut nu-i exagerată, cu toate că înmulţită cu 469 (numărul de deputaţi şi senatori în exerciţiu) conduce spre halucinanta cheltuială de 15,8 milioane de euro anual.

Să zicem că merită să plătim suma de dragul democraţiei, chiar dacă nivelul lefurilor parlamentarilor este stabilit de ei înşişi, ceea ce-i un pic cam absurd, iar subordonarea lor nu este faţă de popor (cum ar fi firesc), ci faţă de „tătucul” unui partid (acesta fiind şi motivul principal pentru care votul uninominal a fost repede înlăturat).

Lăsând în urmă chestiunea lefurilor deputaţilor şi senatorilor, merită să ne aplecăm atenţia asupra unui aspect pe care multă lume îl neglijează: cheltuielile complementare cu aleşii. Nu mă refer aici la sumele consumate pentru întreţinerea Palatului Parlamentului. Fie şi „nelocuit”, marele căsoi al lui Ceauşescu tot ar fi consumat fonduri publice, chiar şi numai pentru că a devenit, pe seama dimensiunilor, obiectiv turistic.

Să admitem deci că amintitele costuri, de vreo 30 de milioane de euro pe an, nu-s chiar aşa o mare scofală, căci, la urma urmelor, înseamnă mai puţin decât „toacă” trei capitale de judeţ, într-un an, pe panseluţe şi gazon.

Nu mă refer nici la cei 6.500 de lei primiţi lunar de fiecare parlamentar pentru cazare (asta fără ca senatorii şi deputaţii să fie obligaţi să prezinte un decont, o factură sau o chitanţă). Să presupunem că este normal ca ţara să le acopere legiuitorilor cazarea, cu toate că închirierea unui apartament cu două camere nu costă, în Bucureşti, cu tot cu utilităţi, mai mult de 2.500 de lei lunar. Iar asta pentru apartamente mobilate, renovate, situate în zone bune.

Să presupunem, aşadar, că restul banilor sunt pentru ca alesul să-şi ia pastă de dinţi, hârtie igienică, şerveţele nazale, gel de duş şi aftershave. Şi să mai presupunem şi că ne pasă de confortul, sănătatea, curăţenia şi mirosul parlamentarilor noştri. Deci dăm pentru asta 8,1 milioane de euro pe an. Să fie primit!

Nu mă refer nici la cei 2.576 de lei primiţi lunar de fiecare ales, tot de-a valma, fără justificare, pentru deplasările interne în interes de serviciu (despre excursiile externe oficiale nu am date). Adică 1.400 lei pentru deplasarea din oraşul de domiciliu la Bucureşti, 476 de lei pentru deplasările în circumscripţia electorală şi 700 de lei diurnă. Să zicem că-i normal să le decontăm drumurile, chiar dacă logica ne îndeamnă să credem că ar fi normal să prezinte pentru acest scop bonurile de benzină măcar. Sau biletele de tren, ori bonul de la taxi. Ceva. Orice. Nu de alta, dar se adună vreo 3,1 milioane de euro pe an.

Ajungem cătinel la adevărata dilemă legată de moralitatea avantajelor financiare ale parlamentarilor români, dilemă care vine dinspre aşa-numitele cheltuieli forfetare. Nişte sume neruşinate, plătite peste leafă şi peste avantajele deja amintite, dar pentru care aleşii nu au obligaţia de a prezenta vreo chitanţă sau vreo factură. Este suficientă o declaraţie pe propria răspundere, document pe care, oricum, nu-l verifică nimeni.

Ultima „strigare” legată de suma forfetară arată că fiecare senator şi deputat român saltă lunar 25.600 de lei. În teorie, din aceşti bani ar trebui să se suporte cheltuielile de funcţionare ale cabinetelor parlamentare. Adică să achite factura la curent pentru sediu (primit, oricum, fără chirie, de la primăriile din localităţile de domiciliu), să plătească un şofer care să ducă şi să aducă sublima făptură a alesului, să angajeze o secretară care să preia sugestiile, mulţumirile şi nemulţumirile electoratului (în timpul când alesul este la Parlament).

Tot de aici trebuie să fie remuneraţi nişte consilieri cu o oarecare valoare profesională, care să-i înveţe pe aleşi care-i deosebire dintre dictatură şi democraţie, cum se calculează un buget, ce înseamnă educaţia unui popor, cum se desfăşoară protocolul la evenimente publice (apropo de evenimentele recente, cu drapelul unui stat pus invers) şi alte chestii prozaice. Asta de dragul ideii de democraţie, căci oricum astfel de lucruri nu mai fac nici două parale în statul păstorit ca-n Rusia lui Stalin de marele mustăcios teleormănean.

Acest efort bugetar naţional de încă 31 de milioane de euro pe an (asta în plus faţă de cele 57 de milioane de euro despre care am stabilit că – asta e! – e nevoie să le cheltuim în cinstea democraţiei) este însă sursa unei deşănţate deturnări de fonduri.

Deja modelul lansat de cei care şi-au angajat neamurile pe la cabinetele parlamentare (cum ar fi cazul fostului deputat PSD Florin Pâslaru, condamnat de Justiţie pe tema asta) pare deja banal, depăşit, aproape acceptabil.

Vin din urmă oameni de un grobianist înfiorător şi de o lăcomie fără margini, care pur şi simplu îşi asumă integral fondurile respective, profitând de faptul că legea (făcută tot de unii ca ei) nu-i obligă să prezinte documente pentru suma primită. Se dă o declaraţie din care rezultă că banii au fost cheltuiţi „pentru interesul activităţii parlamentare” şi – gata! -  totul e legal şi moral. Oare?

Aş da aici exemplul deputatului PSD Nicolae Bacalbaşa (îl ştiţi, este cel huiduit pe protestatari recent, din curtea Palatului Parlamentului şi până la Metrou). Amintitul politician, sub pretextul că este modest şi necheltuitor, nu are şofer şi merge pe jos şi cu transportul în comun. Bacalbaşa nu are nici secretară la cabinet. De fapt, nici cabinet nu prea are, ci doar o cămăruţă în sediul judeţenei PSD Galaţi. Iar maniera de a plăti „consilieri” este, să zic aşa, atipică.

Ceva din bani ajung la cineva care se ocupă (sub coordonarea stafului PSD, care stabileşte „agenda”) cu manipularea oamenilor şi ştirilor pe reţele de socializare (unde are mai multe conturi false), iar alţi câţiva firfirici se pun într-un „coş” (la care contribuie şi alţi aleşi) din care partidul îi plăteşte  pe câţiva ziarişti dedublaţi sub pseudonim, care pun articole cu ţintă politică într-un portal din Galaţi ce se pretinde a fi de ştiri.

Totuşi, grosul sumei de peste 300.000 de lei pe an rămâne în buzunarul lacom al alesului, ca un soi de recompensă a loialităţii lui faţă de partid. Asta nu-l împiedică, însă, să se minuneze moralizator şi coroziv de „ticăloşia” celor care-l contestă pe el şi gaşca tot mai toxică ce s-a instalat la conducerea ţării.

Acum vreo două milenii, un „anume” Cornelius Tacitus a prezentat tuturor o idee din care se pare că s-au inspirat toţi legiuitorii marilor civilizaţii moderne: „Corruptissima republica plurimae leges”. Adică „Statul cel mai corupt are cele mai multe legi”. Nu-i aşa că se potriveşte ca o mănuşă României de azi, în care legile sunt schimbate  peste noapte tocmai de către cei care vor să scape de pedepse