De la o vreme însă, spaţiul public este invadat de declaraţii, care, nu o dată, iau forma unor acuzaţii, venite din partea unor persoane care numai de competenţă în materie nu pot fi bănuite. Sebastian Ghiţă se autodenunţă ca fiind cel care a pus la cale „acoperirea“ oficială a unor plagiatori. Te umflă râsul: Ghiţă şi regulile academice! Mugur Ciuvică, şeful Grupului de Investigare Politică (GIP), susţinea în 2002 că teza Codruţei Kövesi ar fi plagiată, ca să recunoască astăzi că n-a citit-o. Lucrul e foarte grav, dar explicaţia lui Ciuvică după patru ani e şi mai gravă: n-ar fi fost lăsat s-o citescă! În stupiditatea lui, Ciuvică introduce în acuzaţie cel mai mizerabil element de oportunitate politică: trage pe uscat targa lui Ghiţă! N-am intenţia de a mă pronunţa pe fond în privinţa originalităţii tezei şefei DNA.

Grave disfuncţii

Nu sunt competent. Dar nu pot să nu trag o concluzie, punând cap la cap afirmaţiile unora sau altora. Nu ştiu cine este Dorin Isoc de la Universitatea din Cluj. Dar ceea ce afirmă el, ca membru al „Miliţiei Spirituale“ (sic!), într-o declaraţie publicată în „Adevărul“ din 29 septembrie îl aşază pe aceeaşi poziţie dezonorantă ca a lui Ciuvică: nici el n-a avut acces la teză, când a acuzat-o de plagiat în 2012! Să trecem mai departe. Cătălin Tolontan, în loc să-şi vadă de sport, denunţă tot ce mişcă în sănătatea naţiei, de la Hexi Farma la moartea „suspectă“ a lui Gyuri Pascu şi, deşi o ia peste bot, persistă. Călin Tăriceanu, care a citit doar jumătatea din Constituţie care interzice preşedintelui ţării să se implice în politica de partid, atacă periodic justiţia, fapt interzis de cealaltă jumătate din Constituţie, pe care nici măcar n-a răsfoit-o. Dacă datul cu părerea ar rămâne în planul declaraţiilor, am vorbi de răsfăţ demagogic. Din păcate, el conduce la grave disfuncţii şi la tragedii. Şi, în general, la manipularea unor secvenţe importante ale societăţii. Acelea dependente de televizor ca de droguri. Este absolut scandalos să te pronunţi despre lucruri pentru care n-ai nici o pregătire. Başca urmările inevitabile. Incompetenţa produce drame sociale şi individuale. De care aiuritoarea seninătate de care dă dovadă penalul Ghiţă pe treptele DNA nu pare a avea idee. El recunoaşte că a comis un fals, în care i-a antrenat şi pe alţii. Cu aerul că povesteşte presei o prostioară din copilărie. Tolontan o ţine langa cu presupusele erori ale medicilor, chiar şi când examenele de laborator au demonstrat precaritatea acuzaţiilor, un om s-a sinucis şi o întreprindere e pe cale să dea faliment. Competentul şef  al principalei reviste de sport în ale medicinei n-are nici o remuşcare şi rămâne neclintit pe poziţie, deşi bunul simţ, nu neapărat al unui chimist, i-ar fi putut spune că nu poţi dilua o substanţă de 2000 de ori.

Cultură diluată

În definitiv, nu e nimic de mirare. În tot ce se întâmplă în viaţa noastră politică şi profesională de câtva timp este rodul incompetenţei, care, la rândul ei, este rodul unei instrucţii şcolare precare. Unde sunt semidocţii de altădată? Trăim într-o lume de sfertodocţi. Iar cultura, spre deosebire de bactericide, se poate dilua, vai, la infinit. A fost nevoie de un deceniu pentru ca să apară tribunalele comerciale, specializate într-un domeniu care nu ţine nici de penal, nici de civil, nici de administrativ. În 2016, n-avem încă tribunale specializate în furt sau fals intelectual. Câţi procurori sau magistraţi au competenţă în astfel de speţe? Cea mai bună dovadă că sunt puţini, spre a nu spune că sunt sublimi, dar lipsesc cu desăvârşire, este numărul de suspiciuni de plagiat sau de plagiate în magistratură. Până la al şefei DNA, dacă se va dovedi real. Sau în Poliţie, de unde nu lipsesc absolvenţii de drept. Vă amintiţi care au fost primele două scandaluri la concursul de admitere în facultăţi după 1989? Vă spun eu, dacă aţi uitat: la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti şi la Facultatea de Teologie revenită în Universitate pe semnătura mea în 1990, când eram rector interimar. Hoţia intelectuală are aşadar surse vechi şi clare. Ceea ce se întâmplă după un sfert de secol nu mai ţine de o boală a sistemului: vorbim de o adevărată epidemie. A plagiatelor, între altele. Când Gabriel Oprea este dovedit plagiator, ce să credem despre cei ale căror teze le-a coordonat el însuşi? N-ar trebui luat tot procesul de la capăt? Când Ghiţă mărturiseşte că a obţinut semnături pe raportul care falsifica doctorate (la guvern!, ce treabă avea guvernul cu doctoratele?), n-ar fi cazul să restabilim tot traseul ştafetei? Dar recomandările unor profesori universitari în favoarea cărţilor scrise, chipurile, de puşcăriaşi ca Becali sau Copos? Sunt aceştia interesaţi, sau incompetenţi? Ca să nu creadă că le fac procese de intenţie, prefer să-i cred incompetenţi.

Să nu aibă incompetenţa moarte? Mă tem că nu sunt competent în materie de prognoze.