La nuntă cu sentimente amestecate

Înghesuiala de la Buckingham Palace rămâne fenomenală şi vorbeşte în chip neaşteptat despre vitalitatea simbolurilor.

Televiziunile locale - şi presa în general (fără mari discriminări între tabloide şi ziare „serioase") - au trăit, în ultima perioadă, din divorţuri. Zgomotoase, dar mărunte. Nu suficient de mărunte ca să domolească zelul reporterilor şi al cititorilor lacomi de scandal, de detalii mlăştinoase, de bârfă, interjecţii, onomatopee şi partizanat. Românului îi plac opţiunile bătăioase. Îi place să fie întrebat cu cine ţine şi să o spună apăsat, plin de arţag: Irinel sau Monica? Oana sau Pepe? Iliescu sau Coposu? Blaga sau Boc? Băsescu sau Antonescu? După atâtea palpitante hărţuiuieli şi procese, pe teme care poţi pentru ca să zici că turmentează conştiinţa naţională până la refuz, era nevoie şi de oareşce sublimităţi. Căsătoria princiară din Marea Britanie a venit, carevasăzică, la ţanc. Grandoare, tradiţie, eleganţă, pompă şi - peste toate - o poveste de amor „ca-n basme".

Pe de o parte, spectacolul de la Londra mi-a impus. E bine să vezi că, oricât de grele ar fi vremurile, oamenii au încă sensibilităţi candide: se bucură de bucuria altora, respectă instituţiile tradiţionale, contemplă cu entuziasm ceremonii riguroase şi pline de fast şi o fac fără resentimente, fără frustrări, fără „ură de clasă". Lumea e încă în ordine - îţi vine să spui. Se găsesc încă milioane de inşi, fericiţi să participe la o cvasiutopie. Că vor fi fost la mijloc şi pura curiozitate populară, instinctul gregar, febra turistică sau cine ştie ce alte motivaţii de care se pot ocupa savant sociologii, psihologii, „analiştii" de toate obedienţele e perfect posibil. Dar înghesuiala de la Buckingham Palace rămâne fenomenală şi vorbeşte în chip neaşteptat despre vitalitatea simbolurilor. Conservatorism şi euforie, spirit britanic şi jubilaţie planetară dau, laolaltă, imaginea unei specii încă fragede, încă dispusă, încă aptă să dispreţuiască pragmatismul sec, flegma excesului de bun-simţ, „realismul" resemnat.

Pe de altă parte, exaltarea generală avea, până la urmă, şi ceva neliniştitor. Da, era vorba de o nuntă istorică, de doi tineri frumoşi şi răsfăţaţi de destin, de tradiţii monumentale, dar, până la urmă, nu era decât o nuntă... Domnişoara Kate îl lua de bărbat pe domnişorul William. Nu se poate contesta că această împrejurare constituia o „ştire", că era normal să fim informaţi despre un eveniment care priveşte viitorul Casei Regale britanice, că era inevitabil să ni se arate fotografii, filme, capete încoronate. Dar isteria mediatică din jurul întâmplării, mobilizarea mapamondului, de la vlădică până la opincă, amploarea comentariilor, transformarea unei pupături graţioase şi a unei somptuoase defilări în sărbătoare mondială, distribuită tenace, zile întregi, pe toate canalele are, în sine, şi ceva şui, un sâmbure de sminteală şi, orice s-ar zice, de trivialitate colectivă. Pofta de consum, ghimpele indiscreţiei, voluptăţile de almanah, pasiunea de a chibiţa, atracţia infantilă pentru glamoros, vanitatea de a fi „de faţă", „contemporan" cu marile cotituri ale veacului fac parte şi ele din peisaj. Interesul pentru ceea ce s-a întâmplat era legitim şi, până la un punct, înduioşător. Dar dozajul a fost abuziv. Suntem înclinaţi cu prea mare uşurinţă să convertim teatrul lumii în carnaval. Cât despre România, două reacţii mi s-au părut memorabile: o bruscă inflaţie de „monarhişti" militanţi şi melancolia dnei Drăgotescu cu privire la frugalitatea „pupicilor". Dl Mădălin Voicu avea şi el dreptatea lui: „Adică ce-aţi fi vrut? S-o pună jos?"