La Cluj, un britanic le-a spus poveşti românilor

Primul Festival de Povesti din Transilvania a debutat la Cluj cu britanicul Ben Haggarty, reprezentantul Marii Britanii în toate competiţiile de storytelling din lume aflat la pupitrul poveştilor. Peste 35 de clujeni l-au ascultat, au râs, au comentat, au imaginat pe alocuri alături de el, în librăria Cărtureşti. În jur, domniţe cu preocupări comune îşi plângeau unghiile rupte în semn de mare civilizaţie de tinichea pe culoarele mall-ului.

Vreme de aproape 2 ore, Ben Haggarty a ţinut clujenii prezenţi cu ochii mari şi mintea activă. Nu că povestea în  sine ar fi depăşit limitele imaginarului ori ale fanteziei. N-au răsărit personaje noi nemaivăzute, ori vreun gen nou al basmului. A apărut însă un alt fel de a-ţi petrece timpul, ţi-ai tras sufletul în visare şi ai respirat într-o altă dimensiune. Ai respirat a nădejde într-o lume care poate fi mai bună, a supravieţuire mai puţin încrâncenată.

Povestea în sine a vorbit despre cum e să faci bine şi să aştepţi rău şi despre Providenţa care nu se lasă datoare muritorilor care îndrăznesc a face binele cu orice preţ. Te-ai ridicat să pleci spre casă cu gust de visare pe cerul gurii, cu gust de speranţă în mai bine.

Deşi aparent banalul basm nu pare să aibă puterea de a mai coagula societatea modernă, totuşi are puterea de a-i reda drumul spre sine însăşi, de a-i reda visarea. Modestul basm născut la gura sobei iarna, ori pe câmp printre ciobani, ori prin hanuri, alături de călători rivalizează astăzi cu poveştile spuse de televiziuni. Ţi se vând surogate de poveşti, căci nevoia de imaginar rămâne şi ţi se fură putinţa de a crea şi tu, de a imagina şi tu, de a da mai departe celorlalţi o porţie din spiritul tău, spunând un basm celui de lângă tine. 

"Un banc, oricât de mult ţi-ar plăcea, nu se va fixa în memoria ta astfel încât să-l poţi spune întocmai cum l-ai văzut, auzit şi simţit spus. Însă îţi vei aminti toate detaliile şi senzaţiile pe care le-ai trăit ascultând povestea şi o vei putea da mai departe nealterată, fie şi la 24 de ore de la momentul în care ai auzit-o", spunea Ben Haggarty la finalul întâlnirii. 

Aceasta a fost prima zi a primului Festival de Poveşti din Transilvania. Până duminică inclusiv, povestitori din lume şi de-acasă, mari şi mici în basme se vor măsura, vor da buzna în workshopuri.

Contrastul cotidian

După unii, românii au inventat genul numit prea englezeşte acum: storytelling. Personal, deşi am căutat, n-am găsit nicăieri, nici o atestare a acestui fapt, oricât patriotism m-ar înghesui prin ungherele vieţuirii în România. Însă cu siguranţă nu românii îl repun pe harta spirituală a lumii. În acest moment, în toată lumea există zeci de cluburi de storytelling, competiţii. De regulă, artiştii, actorii, mimii sunt cei care participă şi duc mai departe arta de a spune poveşti şi educă publicul. 

"În Marea Britanie, publicul intervine, te opreşte, pune întrebări, îţi schimbă povestea, participă", spune Ben Haggarty. În Cluj, oamenii s-au lăsat provocaţi. Cineva a descoperit că crede că sufletul său zboară în picioare, pluteşte în fiecare noapte. Şi să nu vă imaginaţi că era tocmai copil. 

Pe culoarele mall-ului domnişoare cu burice ostentative ieşite de sub hainele sumare, cu coc "moviliţă la indigo" în vârful capului se frământau  piţigăiat: "Mi s-a rupt o unghie! Mi-a picat decoraţiunea de pe unghii! Vai tu ţi-ai luat?". Se măsoară haine, se cumpără flecuşteţe "de marcă", se vorbeşte mult şi gol de sens ca valoare de spirit. 

Lumea aleargă haotic de colo-colo printre pungi de hipermarket, printre coşuri, printre reclame. Priviri goale. Magia s-a rupt. 

În cotidianul nostru prozaic oare chiar mai e loc pentru poveşti, pentru visare, pentru doza zilnică de speranţă? Ce ne transmitem unii altora atunci când ne "povestim"?