Justiţie şi lacrimi

Cu atributele pe care le ştim – balanţa, ochii acoperiţi, sabia – Justiţia e, sau ar trebui să fie, o instituţie geometrică. Ea se recomandă ca spaţiu al imparţialităţii, al discernămîntului deopotrivă  riguros şi nuanţat, dar şi al deciziei ferme, tot aşa de puţin negociabile ca şi lovitura de spadă.

Latinitatea noastră balcanică şi secreţiile ei publice (politicieni, analişti, gazetari, popor) au reuşit să disloce mitologia tradiţională a zeiţei. Justiţia a intrat în regim de telenovelă. O vedem consumîndu-se, în serial, la televizor, o vedem hărţuită pătimaş pe bază de partizanat isteric, o vedem drapată în lacrimi şi suspine, transformată în circ mediatic. Ea, care are drept ţintă justa distribuţie a vinovăţiilor, devine vinovatul suprem, ţintă a tuturor suspiciunilor: ori manipulată (politic), ori coruptă (financiar), ori incompetentă. Indiferent ce face e culpabilă. Dacă acţionează prompt şi dă verdicte severe e suspectă de obedienţă faţă de putere (nefiind clar dacă puterea e …la putere sau în opoziţie). Dacă nu ia decizii, sau le amînă prea mult, e blamabilă pentru lentoare procedurală, sau bănuită de malversaţiuni interesate. Statutul celui anchetat şi, eventual, condamnat, e, şi el, din ce în ce mai patetic. Plîns, apărat de unii pînă în pînzele albe, terfelit sadic de alţii pînă la linşaj, el devine un fel de erou naţional, o icoană a persecuţiei de partid, sau a ticăloşiei vremurilor.

Nu vreau nici să apăr justiţia, nici să fac comentarii – inevitabil exterioare – în legătură cu unul sau altul din ”cazurile” care ni se prezintă zi de zi în presă, pînă la indigestie. Mi se pare, totuşi, inadmisibil şi periculos ca, dintre toţi cei care se pronunţă, instituţiile justiţiei să apară drept cele mai puţin credibile şi mai puţin îndreptăţite să judece şi să hotărască. Orice e posibil, orice e opozabil tribunalului, oricine se simte acoperit să relativizeze sentinţe, să interpreteze legi, să le discrediteze. Cu siguranţă, jurisprudenţa nu e o acţiune caritabilă, funcţionarea ei corectă nu e de natură să provoace simpatie, adeziune euforică, tandreţe. Cu siguranţă, justiţia poate greşi. Dar nimeni nu are nimic de cîştigat, dacă încurajăm umezeala sentimentală, înflăcărarea solidarităţilor prost înţelese, rejudecarea în piaţă – şi ca la piaţă – a tuturor proceselor aflate pe rol.

Bunul-simţ şi oarecare calm conjunctural ar trebui, cred, să evacueze din dezbaterea generală cîteva ridicole idei fixe, devenite slogan. Nebuloasa USL s-a blocat, de pildă, în teoria intervenţiilor răzbunătoare ale lui Traian Băsescu în actul de justiţie. Asta ar însemna fie că preşedintele statului continuă să fie cea mai muşchiuloasă fiară politică a zilei, fie că lumea juriştilor e omogen ”băsistă” (şi a votat compact împotriva celebrelor 7,4 milioane bine orientate), fie că Băsescu se joacă viclean – evident cu ajutorul serviciilor – în intimitatea psihologică a adversarilor: îi ispiteşte pe Voiculeşti să practice şantajul, îi ”organizează” lui Becali ”valiza” buclucaşă, plină de bani pentru mită, întinde capcane fatale cutărui ministru, sau parlamentar, ca să şubrezească ţara etc. Interesant e că toţi cedează ispitelor şi se livrează, ca nişte miei candizi, sforăriilor prezidenţiale. Justiţia are, însă, şi părţi bune: îl achită pe Chiuariu, îl spală pe Ponta de grosolanul lui plagiat, cere arestarea primarului PDL de la Cluj Sorin Apostu şi alte asemenea isprăvi doveditoare de echidistanţă şi pricepere. Cînd anchetează voturi potenţial falsificate, procuratura e stalinistă. Cînd ridică elevi cu autobuzul din curtea şcolii e grijulie. Cutare gazetar-politician-analist-om de afaceri deplînge retezarea carierei dlui Fenechiu, cutare altul se simte obligat, camaradereşte, să evidenţieze ”părţile lui bune”. Foarte bine! Să nu ne grăbim să aruncăm piatra, să nu ne substituim judecăţii lui Dumnezeu. Şi să nu ne bucurăm de răul altuia. Dar nici să nu cerem justiţiei să facă portrete subtile şi atotcuprinzătoare ale fiecărui acuzat. Ea nu se pronunţă asupra unor proiecte de statuie, asupra unor ”caractere” complexe. În ograda ei sunt doar fapte reprobabile. Şi amendabile, în beneficiul sănătăţii publice.

Apropo de ”probe” existente sau nu, directe sau indirecte, convingătoare sau neconvingătoare, mă simt îndemnat să fac o mărturisire. Am fost de trei ori pe post de ministru şi o dată pe post de secretar de stat. Ei bine, mi-e imposibil să înţeleg cum e posibil ca, din veniturile acestor funcţii, să te umpli de case, vile, terenuri, maşini, bijuterii scumpe, capodopere de artă etc. Sunt de acord cu prezumţia de nevinovăţie şi detest asocierea spontană a averii cu ilegalitatea. Dar mă mir! Cum reuşesc unii să aibă o onestitate atît de…lucrativă? Cum poate un fotoliu de demnitar să fie la fel de ”productiv” ca o afacere prosperă?