Ideea jurnalistului era, desigur, aceea că asistăm la o campanie murdară. În ce mă priveşte, îi dau dreptate politicianului: campaniile nu sunt, ele, nici curate, nici murdare. Seamănă cu nişte bătălii. Termenul vine din limbajul militar. Bătăliile pot fi de multe feluri, în afară de paşnice. Iar la război mijloacele contează mai puţin decât scopurile. Oricâte reguli, scrise, nescrise, le-am impune, bătăliile, aşadar campaniile, tind să le transgreseze. Fair-play nu mai există de mult în războaiele moderne, care nu mai sunt cavalereşti. Un memorialist relata un episod din Primul Război Mondial, când combatanţii au încetat de comun acord focul în ziua de Crăciun şi un grup de ofiţeri nemţi a ciocnit un pahar de şampanie, între linii, cu un grup de ofiţeri ruşi. În al Doilea Război Mondial, o astfel de întâmplare ar fi fost deja de domeniul istoriei.

Campaniile electorale nu sunt în sine murdare, dar pot fi murdărite. Acest rol îi revine mediatizării. O campanie poate deveni urâtă, dezagreabilă, la rigoare scandaloasă, nu neapărat din cauza faptului că, războinică fiind, e agresivă sau încalcă regulile acelea cavalereşti, tot mai rar respectate, la care m-am referit. Nu de acest caracter fatalmente nepaşnic atârnă impresia mizerabilă pe care ne-o lasă campaniile. Am asistat, zilele din urmă, la controverse peste controverse în privinţa acestui fel de a interpreta lucrurile. Nu sunt un prieten al imoderaţiei agresive, dar n-am naivitatea să cred că o campanie contemporană este un turnir medieval. Nici loviturile sub centură nu-mi plac, dar nu-mi fac iluzia că pot fi evitate. Problema e în altă parte: în balanţă. Să mă explic.

Jurnalismul politic românesc are două tradiţii importante: comentariul polemic, profund şi temeinic, plin de idei, deşi deseori vehement şi excesiv verbal al lui Eminescu, şi pamfletul, de o expresivitate genială, plin de imagini, al lui Arghezi. Aceştia sunt polii ideologici: polemica şi pamfletul. Din păcate, eminescienii noştri cei de la unele cotidiane şi televiziuni sunt sublimi, dar lipsesc aproape cu desăvârşire. Mult mai mulţi sunt arghezienii, virulenţii, imagiştii, fără scrupul ideologic, dar bântuiţi de furie. Nu şi de talent.

În loc ca balanţa să stea dreaptă între idee clarvăzătoare şi patimă oarbă, ea se înclină spre cea din urmă. Şi, în loc să aflăm ce vor de la noi şi ce ne promit candidaţii, aflăm ce slăbiciuni ori păcate omeneşti au sau li se atribuie, ce vizite în străinătate sau greşeli în ţară au făcut, dar nu şi ce lucruri bune. Riscul care ne paşte este de a fi siliţi să ne construim viitorul pe ură şi, în general, pe sentimente, nu pe toleranţă şi, în general, pe raţiune.

N-am de gând să vă mărturisesc cum îmi închipui că arată un astfel de viitor.