Iubesc iarna prin prisma amintirilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Minus două grade astăzi. Toate culorile epustuflante ale toamnei sunt anulate de albul strident al chiciurei. Noaptea dinainte a fost de-o claritate rară. Puzderie de stele aruncate ca într-o mare întâmplare. Mirosea a iarnă, a lemn ars şi a vin cu scorţişoară. Ar fi trebuit să intuiesc.

Dimineţile mele sunt copii fidele ale celor dinainte. Acelaşi sunet prelung mă smulge din somn la 6:25, aceiaşi paşi leneşi înspre bucătărie, pipăind în întuneric. Un fel de amânare să expun ochii la lumina artificială. Apoi prima cafea, penumbra redată de o lampă uriaşă, răsăritul. Când micile ritualuri devin rutină, se pierde din ceremonie. Dar nu m-aş dezbăra de niciun obicei dobândit. Toate amănuntele astea mă fac să privesc mai puţin zgribulită pe fereastră. Natura se trezeşte la viaţă indiferent de anotimp, numai că-şi capătă conturul de noiembrie cu mai multă întârziere, când de abia începe să se crape de ziuă.

Şi aşa, iarna se anunţă la fel de nefastuos. Ieri drumurile mele încă abundau în roşu, în arămiu, în galben, chiar şi-n verde. Azi, ca la un semn, totul a îngheţat în jur. Maşinile, pajiştile, şoselele, obrajii trecătorilor grăbiţi să-şi intre în ritm. Gerul nu se mai oboseşte să dea alarma, la ce folos?

Iubesc sezonul rece doar dintr-o anumită inerţie. Dar mă tem că prea mult alb poate ascunde uneori o mulţime de pete. Chiar poate fi ceva realmente imaculat? Mi-e drag, însă-i pun o groază de condiţii, cea mai importantă fiind aceea să întrunească elementele esenţiale unei cărţi poştale perfecte. Cineva mi-a spus că îndrăgeşte perioada asta numai pentru că există sărbătorile de iarnă. E şi ăsta un motiv, probabil. Eu o iubesc prin prisma amintirilor. Când săpam tunele prin munţii de zăpadă, când înmărmuream pe plaja goală şi răscolită de crivăţ, faţă în faţă cu spectacolul valurilor cioplite în gheaţă, când plângeam de durerea degetelor degerate de la mâini şi picioare deopotrivă, ca să se adune resentimentele de mai încolo, să-i dubitez bunele intenţii.

M-am îndepărtat de ea cu trecerea timpului, aşa cum planeta se îndepărtează de soare pentru a se crea efectul hibernal. Când te detaşezi, vezi cu alţi ochi lucrurile. Echidistant. Nu mai pun la suflet zilele mult prea scurte, nopţile extrem de lungi, focul din şemineu, luminile extravagante din vitrinele magazinelor şi etalate pe bulevardele grăbite să ne semnaleze că a venit anotimpul rece, bradul împodobit undeva înspre douăzeci decembrie care mă poartă în altă epocă, aud o rumoare veche în timp ce sorb din paharul umplut pe sfert cu vin roşu, să fie cele două globuri care se izbesc, sau glasurile animate ale copiilor, sau un dor?, poate survine şi un miros de vanilie coaptă, dar nu o pun la suflet. Nici pragul dintre ani, un alt ianuarie incert, apoi vacanţa din februarie. Nu mă mai surprind nici florile albe desenate pe geam de un frig neanunţat în a doua jumătate a lui noiembrie sau scrâşnetele cauciucurilor venite în contact cu pojghiţa străvezie, solidificată, de pe asfalt. Le primesc aşa cum vin şi aştept să se mai depună o iarnă, şi încă una, şi încă una, până când retina mi se obişnuieşte cu albul şi începe să se confunde cu el. Şi când am numărat prea multe ierni, dar doar atunci, trec totul la catastif. Şi amintirile, şi toamnele târzii, şi iernile insidioase.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite