Marele rău care s-a consumat cu ocazia episodului de la investirea noului Ministru al Justiţiei constă tocmai în subminarea acestei credibilităţi.

Suspiciunea cu care au fost întâmpinate organizaţiile non-guvernamentale înfiinţate după 1990 s-a datorat doar în parte campaniei active de discreditare dusă de puterea de atunci. Psihologic, această suspiciune era şi un simptom al rezistenţei oamenilor la orice formă de colaborare civică, de strângere laolaltă. Obişnuiţi a se suspecta, a se invidia şi a se turna reciproc, multora dintre români le era străină dorinţa de a construi împreună. Ana Blandiana descrie într-un poem această stare: „Ce ne lipseşte? Ce liant / A fost sustras de la-nceputuri / Nisipului ce face valuri / Redesenate de-orice vânt / Sau ce mortar fără de care / Zidul se-nalţă spre neant, / Ca să se năruie grăbit / De presimţirea unui gând? / Ce ne lipseşte? Doar petale / Ce nu se strâng într-o corolă, / Şi numai fire lungi de lână / Ce nu pot ţese un covor, / Şi pietre vâjâind prin aer / Nestrânse într-o baricadă, / Doar disperări desperecheate / Şi conservate în umor.

Poate că rezistenţa la a fi împreună este mai veche de 1990, poate este sădită în fiinţa noastră o dată cu Mioriţa şi cu capra vecinului. Altfel nu se explică multitudinea şi diversitatea modurilor în care am încercat în acest ultim sfert de veac să sabotăm cea mai umană dintre porniri, cel mai firesc dintre gesturi – adunarea laolaltă pentru a munci împreună să facem bine. 

Cum ţi s-a părut articolul meu despre problemele din sistemul sanitar?”, am întrebat deunăzi o prietenă psihiatru, plecată de trei ani în Franţa, dar cu puternice (încă) legături profesionale şi personale în România. După o scurtă discuţie tehnică pe marginea oportunităţii introducerii protocoalelor în practica medicală, a concluzionat: „eşti bun de ministru!” M-am simţit uşor jignit şi îngrijorat de posibilitatea ca rândurile scrise de mine şi care reprezintă cristalizarea unei experienţe de peste zece ani petrecuţi într-o organizaţie non-guvernamentală care activează în domeniul sănătăţii mintale să fie interpretate drept manifest electoral, drept scrisoare de intenţie pentru un post în Guvern. Sigur, era o glumă, dar o glumă amară în zilele acelea când doi candidaţi la poziţia de ministru (Sănătate şi Justiţie) clamau apartenenţa la o organizaţie non-guvernamentală drept calificare legitimă pentru o poziţie în aparatul de Stat. 

Ideea că organizaţiile non-guvernamentale sunt pepiniere de cadre pentru partide este o ameninţare la adresa credibilităţii tuturor celor care lucrăm în acest domeniu. Sistemul politic are datoria de a se reforma pe sine prin atragerea de oameni noi dispuşi să se înscrie în procesul politic – să ceară votul cetăţenilor. În schimb, organizaţiile non-guvernametale au datoria de a rămâne la o distanţă suficient de mare de politic pentru a-şi putea păstra independenţa şi suficient de mică pentru a putea permite dialogul. Doar în interiorul acestui interval de manevră, societatea civilă este în siguranţă faţă de suspiciunea de parvenire. Doar aici îşi poate împlini scopul – coagularea forţelor societăţii şi reprezentarea lor demnă în faţa celor cu putere de decizie. Ispitei puterii sau ispitei ruperii dialogului trebuie să le rezistăm, dacă dorim să avem credibilitate în faţa cetăţenilor, autoritate în faţa guvernanţilor şi identitatea propriei meniri.