Ispitirea lui Petru Becheru

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Rare sunt momentele când vedem diavolul la treabă. Sau, cu o rotire a caleidoscopului minţii şi înţelegând altfel, rare sunt momentele în care se face clară confruntarea dintre sistemele cerebrale superioare şi structurile subcorticale, cele unde iau naştere pofta şi căutarea plăcerii imediate. Diavolul nu este doar un slujbaş anonim care scutură scara celui care urcă pe ea, ci şi o voce în mintea fiecăruia dintre noi.

Stai, te relaxezi, îţi faci grătare, bei un pahar de vin, de bere, iei apă de la izvor. Ce pot să zic altceva? Ca să fii liniştit” îi propune domnului Becheru vocea funcţionarului. „Întinereşti cu două luni de zile într-o săptămână”, continuă vocea. „N-are rost să te complici pentru lucruri mărunte, îţi aduci energie negativă. Viaţa e scurtă. [...] La urma urmei suntem o căsuţă într-o organigramă, nu numai în organigrama lui Dumnezeu. Şi după ce că viaţa este scurtă, te mai enervezi şi cu tâmpenii.

O căsuţă în organigrama lui Dumnezeu, adică fără valoare, unul dintr-o mie de miliarde de suflete care au trecut pe acest Pământ şi vor mai trece. De ce să nu te bucuri de viaţă, dacă asta e tot ce avem? De ce să-ţi fie greu, când poate să-ţi fie uşor? Oricum nimic nu contează, nu-i aşa?*

Oricine poate recunoaşte această voce, chiar dacă nu a fost în situaţia de a da o bătălie cu reprezentanţii instituţiilor publice. Pacienţii mei cu dependenţe o aud tot timpul din momentul în care decid să urce scara abstinenţei – „Un păhărel numai, ce rău poate să-ţi facă? La ce bun tot chinul ăsta? Dacă nu mai bei şi tu un pahar, nu ai o bucurie, la ce bun să mai trăieşti? Până şi doctorii spun că e bine să bei, te face mai sănătos”. Am auzit-o eu însumi când încercam să mă las de fumat. Sau chiar acum, aşezându-mă în faţa calculatorului, pregâtindu-mă să scriu acest text – „la ce bun efortul ăsta, şi aşa nu citeşte nimeni, nu mai bine te uiţi pe facebook? 5 minute, că doar eşti în concediu, trebuie să te şi distrezi, că acuş se termină“. Este o voce vicleană, pentru că este vocea noastră şi noi ştim cel mai bine care ne sunt punctele slabe. Este o voce care se activează de fiecare dată când dorim să anulăm starea prezentă de confort, să renunţăm la o plăcere imediată pentru un rezultat mai îndepărtat. Şi, aşa cum le spun pacienţilor mei, cei care reuşesc să se recupereze dintr-o dependenţă nu sunt cei care nu aud această voce, pentru că toţi o auzim, ci aceia care, auzind-o, reuşesc să continue pe drumul pe care şi l-au propus.

Nu cunosc povestea domnului Becheru, nu ştiu dacă lupta domniei sale este dreaptă sau altcumva. Dar cunosc foarte bine vocea care se aude în convorbirea telefonică. Este vocea Ispititorului, cum ar spune cei vechi. Este vocea sistemelor cerebrale subcorticale a căror funcţie este să ne garanteze confortul, siguranţa, plăcerea sau măcar absenţa durerii şi, în final, supravieţuirea individului şi a speciei. Un iepure nu are nevoie să exploreze noi teritorii, dacă are deja toată iarba de care are nevoie. De ce ar face-o? Viaţa lui de iepure e scurtă, de ce să rişte, dacă acum îi este bine?

În schimb, activitatea structurilor cerebrale specific umane, pe care se întemeiază funcţiile mintale superioare – conştiinţa, spiritualitatea, solidaritatea, valorile şi principiile, lupta în favoarea altora sau în numele unei idei – presupune efort, sacrificiu de sine, abandonarea confortului propriu şi riscul asumat cu bună ştiinţă de a suferi. Tot ce vedem în jurul nostru, tot ceea ce am reuşit să construim de-a lungul veacurilor – ştiinţă, artă, religie – se datorează unor oameni care, auzind vocea structurilor subcorticale, au decis să meargă mai departe, pentru că au considerat că viaţa de om e mai mult decât viaţa de iepure.

___________________________________

*În „Fraţii Karamazov“, Dostoievski descrie întâlnirea dintre diavol şi unul din fraţi, Ivan. Diavolul lui Dostroievski este (coincidenţă?) un mărunt funcţionar, un moşier scăpătat, un <<parazit distins şi manierat, obişnuit să umble din uşă în uşă şi să se aciueze cînd la unul, cînd la altul dintre bunii şi vechii lui prieteni, găsind peste tot aceeaşi ospitalitate, fiindcă totuşi, în felul lui, era un om de treabă şi destul de agreabil în societate; oricînd putea fi pus la masă, chiar împreună cu alţi invitaţi, bineînţeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, într-un loc mai modest.>> (p. 372). În dialogul care urmează, diavolul îi dezvăluie lui Ivan ce câştiguri îi aduc acţiunile sale. Ca un lobby-ist din zilele noastre, pentru care dobândirea unor voturi în Parlament se numără în milioane, diavolul are propria economie, unde un suflet câştigat <<e cîteodată mai preţios pentru noi decît o constelaţie întreagă, fiindcă avem şi noi aritmetica noastră şi atunci, fireşte, faci tot ce poţi ca să pui mâna pe un briliant atît de scump; pentru el eşti în stare să uiţi nu numai lumea asta, dar toate lumile cîte există în univers>> (p.388) E acesta un gând suficient de bun să ne apere împotriva teribilei metafore a „organigramei lui Dumnezeu”?   

F. M. Dostoievski, “Fraţii Karamazov. Vol. II”, Ed. Corint, Bucureşti, 2014

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite