Ipocrizie sau patriotism? ― aceasta-i întrebarea

Românul pare-se că a aşezat, cu răzvrătire fatidică, dinaintea istoriei, o vorbă: „ca la noi, la nimenea“. Astfel, „a demonstrat“, în ciuda avântului dialectic dovedit de istorie, atitudinea statică a acesteia ― îngroşând ereditatea socială, obiceiul, obişnuinţa, grimasa funestă a tradiţiei, avântul încremenirii...

Bietul român, victimă arhetipală, invidiat şi persecutat de întreaga omenire (alţii ar da orice să fie în locul său), nu se gândeşte decât "la ţărişoara" sa..., "la România"..., "la viitorul" ei... ― zilnic, buzunărind-o adânc, în felurite feluri (chiar şi "după buget"), întru progres şi neatârnare; ...schilodindu-i limba; ignorându-i, sfidându-i şi bălăcărindu-i valorile, eroii; lăsând în urma sa, munţi de gunoaie peste frumuseţile de care e atât de "ţanţoş". 

În vreme ce îşi scarpină, cu o mână, penele umflate patriotard, cu cealaltă, atât de blajinul român ia şi dă mită, trage sforile, deschide pe din dos uşile, face "cărţile", rânduieşte acribios pilele, pune beţe în roate celor mai buni decât el, se aşază ilicit pe locul altuia...

Ce dacă vine în defavoarea neamului său...? Ce dacă e în detrimentul ţării sale...? Se înfăşură repede în drapelul tricolor şi gata, a trecut...! ..."Patriotismul" înainte de toate!...

În România, după cum bine ştim, se poartă un alt fel de a privi lucrurile, altfel se lipesc etichetele pe frunte, o cu totul altă dinamică are "dragostea de ţară", fiindcă însăşi inima patriei are o cu totul altă formă, un alt ritm. Bunăoară, acela care spune adevărul este, fatalmente, antiromân, împotriva neamului său, trădător, piază rea ş.a.m.d. Nu se face...!, eşti de un pitoresc primejdios...

Din nefericire, această optică sumbră a ajuns să capete anvergură de ereditate socială, de tradiţie posomorâtă. Un adevărat român trebuie să mintă, să fie ipocrit şi să fure -- iar dacă mai e şi prost, e de pus la rană, deja e martir...

Nu ştim multe, însă ne afişăm aerul că am şti, şi încă totul, că am fi egalii celor care au clădit lumea, cu toate ale ei, ba chiar mai abitir decât ei ― de altfel, atitudine specifică genului mic (nu minor, atenţie!), superficial şi irascibil ―, iar atunci când suntem puşi să ne legitimăm, să demonstrăm ceea ce suntem, invocăm rapid cele câteva nume mari, recunoscute şi apreciate de străinătate, ca mai apoi să ne victimizăm, să ne dăm loviţi şi cu zboruri frânte, împuşcaţi în aripă. 

Nu "noi", bunăoară, i-am apreciat pe Constantin Brâncuşi, pe Victor Brauner, pe Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, pe George Emil Palade, pe Gellu Naum, pe Sergiu Celibidache, Dan Grigore, pe Paul Neagu, nu noi le-am apreciat valoarea ― de-ar fi fost după "noi" şi astăzi ar fi rămas necunoscuţi ―, ci străinătatea în care, astăzi, aruncăm cu pietre, cu aceeaşi mână cu care cerşim. Noi am ştiut şi ştim să ne ignorăm valorile, să le marginalizăm, să le băgăm în puşcării, aşa cum am făcut cu mulţi dintre eroii neamului, să le strivim sub tălpi memoria, să le lăsam mormintele de izbelişte şi casele memoriale în paragină. "Valorile" noastre, "eroii" noştri sunt rudele, prietenii, cumetrii, găştile. Marile noastre idealuri "naţionale" sunt interesele proprii...

Istoria de până acum pare a fi dispusă să-mi dea dreptate. De problemele de care se plâng, astăzi, românii adevăraţi, cei cinstiţi, s-au plâns, la vremea lor, şi Alecu Russo, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă etc.

Ţara a formelor (şi alea stâlcite) fără fond, a ingratitudinii şi-a cinismului, a infamiei şi a nepăsării, a ipocriziei şi a gregarităţii, a demagogiei şi-a trădării ― nici nu e de mirare că societatea românească e doldora de mediocrităţi şi de impostori, în toate domeniile şi la toate nivelurile.

...Ei, cum să nu te mândreşti că eşti român pus dinaintea acestor aprige evidenţe, care, zilnic, te-ngenunchează...? Cum...?