Ipocrizia mândriei „naţionale”

„Simona Halep - marea mândrie a României. De ce? Cu ce-am contribuit noi la succesul ei cu altceva decât cu inconsistenţă, cu lipsuri în infrastructură, cu adversităţi?” FOTO Eduard Enea

Aproape nu e săptămână ori lună să nu văd o ştire pe undeva despre copiii de nota 10 la te-miri-ce olimpiade internaţionale. Bravo lor! Bravo părinţilor lor care îi susţin şi se cheltuie ca timp şi bani cu aceşti copii de excepţie. Dar noi toţi ceilalţi de ce, mă rog, ne băgăm în seamă cu mândria? Noi cu ce-am contribuit? Mândria că avem „copii de 10” nu acoperă mizeriile pe care ni le facem unii altora, inclusiv acestor copii, în fiecare zi.

Simona Halep - marea mândrie a României. De ce? Cu ce-am contribuit noi la succesul ei cu altceva decât cu inconsistenţă, cu lipsuri în infrastructură, cu adversităţi?

O elevă de nota 10 la olimpiada internaţională de lingvistică. - Noi nu studiem în România materia asta. La ce ne-ar trebui? Nouă ne ajung "decât almanahele" la nivel majoritar deja. De ce e eleva aceasta o mândrie a noastră, a românilor? Tu şi cu mine cu ce-am contribuit ca ea să performeze? Dar sistemul cu ce-a contribuit - sistemul ăsta în care stăm cuminţi şi ne bucurăm de slăbiciunile lui în străvechea idee: "o mână spală pe cealaltă" (dar murdăresc amândouă obrazul - ei şi?). Se întreabă cineva cu câte sacrificii profesorii şi copiii aceştia izbutesc? Şi până să ajungă aici ce au primit din partea noastră, a comunităţii de români, altceva decât sictir ori mai grav, adversitate?

Iulia Marinescu, tânăra care a obţiunut locul al doilea la faza naţioanlă a Olimpiadei de Lingvistică, materie care nu se studiază la şcoală

Un oarecare elev, Andrei Bud, ia argintul la Olimpiada Internaţională de Matematică. Şi lista poate continua. 

Aceşti copii, părinţii şi profesorii lor sunt supravieţuitorii noştri, nu sunt rezultatele suportului nostru ca şi comunitate românească. Doar pe ei n-am reuşit să-i nimicim prin micimile noastre sufleteşti, zilnice. Au supravieţuit minciunilor noastre, laşităţilor noastre, adversităţilor şi invidiilor noastre de popor mărunt şi fără viscere.

Andrei Bud a luat argintul la Olimpiada Internaţională de Matematică

În ultima vreme aceste virilităţi legate de integritatea românilor mi se par mai indigeste ca oricând. Suntem pâinea lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, grădina lui Dumnezeu. Ei, aşi! Şi mai ce? Şi mai ales cum?

Înghiţim ca naţiune mica ori marea furăciune nu pentru că "n-avem ce face", ci pentru că nu dorim să facem nimic sperând probabil să ne vină şi nouă rândul. Am o veste proastă pentru români. În ultimii 70 de ani a fost mereu rândul aceloraşi nemernici la ciolan. Înghiţim ca popor mica minciună care creşte ca Făt-Frumos de la o zi la alta. Ne dăm în stambă cu integritatea noastră, însă oricine  vede că măreaţa noastră integritate nu se probează prin nimic până la urmă. Ne e bine aşa. 

Dacă eşti un student silitor în România, eşti doar ţinut de prost. Dacă învingi sistemul şi reuşeşti, oricum sistemul te va învinge pe tine ca profesionist. Dacă primeşti confirmarea vestului, brusc devii mândrie naţională. De ce? Pentru care motiv naţia asta are tupeul să se mândrească cu orice erudit care i-a supravieţuit? 

Undeva, într-o carte, un filosof spunea că poţi recunoaşte un ipocrit după doar trei semnalmente:

1. când cască gura te minte şi nu se simte vinovat defel ba mai face şi scandal dacă e prins, speră pesemne că asta e suficient să-i acopere înşelăciunea;

2. când îţi promite ceva, nu se ţine de cuvânt;

3. când i se acordă încredere, trădează!

Cultura naţională completează întru predarea ipocriziei către generaţiile viitoare: "Fă ce zice popa, nu ce face el". Dacă peste 10 ani vor mai fi fiind copii ca aceştia, tu şi cu mine ce vom fi făcut ca ei să existe şi să performeze ca să avem tupeul să ne mândrim cu ei că sunt români? Ei de ce s-ar mândri cu noi?