Ionesco şi Brecht, la drumuri

Nu-i de colea să intitulezi un concentrat de portocale «Lămâiţa».

Dacă privilegiezi partea hazlie a lucrurilor, asumându-ţi riscurile pe care le comportă orbirea parţială şi voluntară, poţi să consideri România un loc unde umorul absurd şi-a găsit cel mai confortabil adăpost. Nu-i de colea să ai o ţară unde muncitorii ameninţă cu greva dacă nu sunt lăsaţi şomeri. Nu-i de colea să-i propui regelui să candideze la Preşedinţie. Nu-i de colea să intitulezi un concentrat de portocale „Lămâiţa". Nu-i de colea să ai victime călcate pe trecerea de pietoni fie de maşini de poliţie, fie de ambulanţe. A existat o vreme când toate acestea alcătuiau doar aluatul bancurilor-ghicitoare, din categoria: Care sunt cele trei minuni ale oraşului X? (Răspuns: cimitirul e pe Strada Învierii, penitenciarul pe strada Libertăţii, iar unde scrie mare „Baia comunală" a căzut prima literă.) Vremea aceea a trecut, iar glumele proaste încep să le surclaseze pe cele bune. Şi asta nu la sindrofii, bairamuri sau banchete, ci în viaţa de zi cu zi. Pe trotuar, la spital, în metrou.

În fierberea geroasă a începutului de februarie, când nici zgârcenia lui Celsius nu astâmpără nemulţumirile străzii, exemplul care urmează poate părea frivol, chiar diversionist. Dar nu e. De ce? Fiindcă vorbeşte despre două lucruri care, orchestrate grijuliu de mâini pe care le bănuim fără a le vedea, erodează încrederea şi dau cep butoaielor din care se revarsă gâlgâind revolta. Iar cele două lucruri sunt bunul-plac şi incompetenţa. Cine a uitat cum se manifestă ele împreună e invitat să circule pe strada Matei Voievod din Bucureşti, indiferent de oră, anotimp şi mijloc de transport. Edilii (termen generic din comunicatele de presă, care sugerează o identitate vagă, având grijă să dizolve responsabilitatea precisă) garantează o experienţă aparte, pe care capitala României o oferă în condiţii de exclusivitate. Căci e greu de crezut că mai există asemenea forme ale batjocurii în alte capitale de ţări membre ale Uniunii Europene.

Pe scurt, lucrurile arată astfel. Strada Matei Voievod, care leagă Vatra Luminoasă şi Şoseaua Mihai Bravu de Bulevardul Pache Protopopescu, a fost spartă şi refăcută de câteva ori în ultimii ani. În primăvara lui 2011, după câteva tentative infructuoase, strada a arătat în sfârşit cum se cuvenea. Asfalt bun, semnalizări şi marcaje înnoite etc. În toamna lui 2011, din senin, strada a fost spartă la loc. Târnăcoape, pickhammere, dopuri de circulaţie, zgomot, deranj, nervi. După două luni, muncitorii s-au retras, iar în urma lor au rămas zeci de şanţuri care taie strada perpendicular, cu ambiţia nemărturisită de-a deveni cândva tranşee. Consecinţele directe ale intervenţiei: durata de deplasare a crescut revoltător, iar maşinile care trec pe stradă pot păţi diverse pocinoage. Consecinţele bănuite: satisfacerea unei noi comenzi sau licitaţii îndoielnice, sosirea plicului la destinaţie, mulţumirea unui client care va avea grijă să se revanşeze la momentul oportun.

Matei Voievod pare, de câteva luni, o stradă unde au fost trimişi la lucru maeştrii teatrului absurd. Ionesco, Brecht şi Jarry n-ar fi putut descrie mai bine acest fel de a-ţi pune piedică singur înlocuind un lucru bun cu unul mizerabil. Iar aici nu se ghiceşte doar o demonstraţie de forţă decizională. Nu, în spatele ei se cască, mare şi hidoasă, o prăpastie care cere cu lăcomie de mâncare. E prăpastia dispreţului, a indiferenţei cinice, a survolării din reflex. Logodite la altarul interesului, incompetenţa şi bunul-plac îşi promit, privindu-se în ochi, să ne strice viaţa. Şi reuşesc. Fiindcă ne-a fost dat să trăim într-o ţară unde mulţi întreabă, dar nimeni nu răspunde. Unde lucrul de mântuială nu e penalizat, ci răsplătit (a se vedea recidiva în eşec a lui Marian Oprişan în chestiunea „Arenei Naţionale"). Unde strigătul omului simplu nu străpunde uşa capitonată în spatele căreia nepăsarea surâde leneş. 

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.