Ion are mere. Scumpe mere! Criza preţurilor la energie pe înţelesul tuturor
0
Piaţa energiei din România seamănă cu livada de meri a unui sătean. Să-i zicem Ion. Care-i circulaţia merelor în natură şi cine se umple de bani din povestea asta, aflaţi din articolul de faţă.
Dacă stai să-i asculţi pe mai-marii ţării cu privire la motivele pentru care s-a ajuns la scumpirea catastrofală a energiei electrice şi a gazelor, atunci ai încurcat-o! O să auzi multe cuvinte găunoase, sintagme de lemn şi bâiguieli enigmatice, într-o „romgleză” – cum ar spune unii, fără de cusur.
Bunăoară, ţi se spune că este de vină producţia mică (aşa cum a explicat, cu un aer doct, fostul premier Cîţu). Deşi, atunci când a semnat actele prin care dădea drumul la liberalizarea preţurilor la energie, acelaşi Cîţu certifica, negru pe alb, că „producţia este suficientă pentru a stimula competiţia între distribuitori, deci un echilibru solid al pieţei”. Iar acum aflăm exact contrariul, adică nu doar că nu este nicio competiţie între distribuitori - de fapt, este o deplină armonie cartelară - dar nici măcar nu există o producţie îndestulătoare. Ceea ce duce, evident, la şi mai multe speculaţii de piaţă.
Ţi se mai spune şi că – aşa cum zice şeful PSD, Marcel Ciolacu – „statul îşi va proteja cetăţenii în faţa scumpirilor”. Cum? Ehei, tocmai aici e buba, căci socotelile întâiului social-democrat al ţării sunt pe vechiul calapod al gândirii socialiste: scoţi din buzunarul drept ca să bagi în buzunarul stâng. Totul e să iasă bine la voturi. Funcţionalitatea pe ansamblu a ţării dă-o naibii, să se descurce cu facturile de acum ceilalţi, când o fi să ajungă la putere. Iar dacă păstrăm puterea, asta e, mai sacrificăm un acar Păun dintre ai noştri, dăm vina pe greaua moştenire, mai zicem şi de regulile dure impuse de UE, ne scoatem noi cumva, patriotic, ca nişte mândri daci.
Să învăţăm să socotim. Ca la clasa I
În esenţă, nu trebuie să fii doctor în economie sau laureat al Premiului Nobel pentru a înţelege ceea ce se întâmplă cu piaţa energiei din România. Să zicem că energia electrică şi gazele sunt două mere frumoase şi gustoase.
Ele cresc în grădina lui Ion (Ştiu, de regulă Ana are mere conform Abecedarului, însă la noi e implicat în chestiune Ion). Numitul Ion fiind statul român, proprietarul a 90% din energia electrică produsă în România şi a 100% din gazele produse la noi în ţară. Ion cheltuie pentru a produce merele doi lei şi, firesc, cel puţin cu atât trebuie să ni le vândă. Nouă, consumatorilor.
În mod normal, Ion ar trebui să vândă cele două mere contra a doi lei, ciclul încheindu-se aici. Românii primesc merele necesare la un preţ corect, iar banii plătiţi de ei ajung să acopere cheltuielile livezii. E simplu. De fapt, era simplu, căci liberalizarea preţurilor a dus la un dezastru financiar atât pentru stat, cât şi pentru consumatori.
În relaţia dintre Ion şi popor a apărut, odată cu liberalizarea, Mihăiţă (SRL, SA, după caz). Acest Mihăiţă este un intermediar. N-ai cum să treci de el, Ion nu-ţi mai răspunde când îl strigi la gard pentru nişte mere. Mihăiţă plimbă nişte facturi şi atât. El nu produce mere, nu are cu ce să care merele la piaţă, nu are nimic. Are doar pile şi relaţii, face lobby profesionist şi a câştigat dreptul să pună ce preţ vrea el pe merele lui Ion.
Ca urmare, Mihăiţă ne cere patru lei pe merele lui Ion. Tot Ion le produce, tot Ion ni le dă, însă noi de plătit îi plătim lui Mihăiţă. Patru lei, că aşa a stabilit el! Doi lei se duc la Ion, iar doi lei îi rămân lui Mihăiţă. Să aibă şi el cu ce-şi lua, ca toţi miliardarii planetei, limuzină şi palat, amante cu picioarele până-n gât, avion personal şi, se ştie, să plătească zeciuiala. Cui? Cui a aprobat legea intermedierii merelor.
Pus în faţa ipostazei de a da 4 lei pe două mere care până ieri costau doi lei, poporul se supără şi-l trage de mânecă pe Ion. „Ce-ai făcut, nenică?” Ion ar vrea să dea vina pe Mihăiţă, dar nu „cade” bine la comision. Aş că scoate din mânecă asul socialist-proletar: „Lasă că-i dau eu un leu lui Mihăiţă, ca subvenţie pentru voi, iar pe voi or să vă coste doar trei lei merele. Mai scump ca înainte, dar facem eforturi, nu?”
Concluzia e clară. Înainte, costa doi să produci merele, doi lei era preţul, toată lumea era în regulă. În noile condiţii, costă tot doi lei să produci merele, însă Ion se mai alege doar cu un leu. Că al doilea leu l-a dat îndărăt lui Mihăiţă, ca subvenţie pentru noi. Ca urmare, Ion are o mare problemă: iese în pierdere, deci trebuie să acopere de undeva costurile. Aşa că ia leul lipsă tot de la popor, prin impozite mai mari, reducerea calităţii altor servicii samd.
Poporul nu doar că dă trei lei pe mere, ci mai pune încă un leu, al patrulea, dar aşa, mai de sub masă, mai pe neobservate.
Cât îl priveşte pe Mihăiţă, el e bine, mersi de întrebare. Face frumuşel un profit de doi lei, pe merele lui Ion şi pe cheltuiala noastră. Evident, plăteşte nişte impozite şi costuri, cel mult de 50% din încasări. Prilej tocmai bun pentru a se bate cu pumnul în piept că – uite, domnule! – tranzacţiile private cu mere fac România să funcţioneze. Că dacă n-ar fi Mihăiţă, am muri cu toţii, ca nişte proşti ce suntem! Şi că să nu mai impoziteze statul aşa tare afacerile cu mere, că d-aia e scump. Da, da! Fix d-aia!
În grădina lui Ion, procurorii dorm!
Într-o lume bazată pe logică, afacerea cu mere/pere/ gaz/electricitate prezentată aici ar fi anchetată de procurori, s-ar termina cu arestări de politicieni, confiscări de averi dobândite ilicit. Nu şi în grădina lui Ion, unde procurorii dorm.
E drept, se mai trezesc ei când şi când, însă doar aşa, de amorul trezirii. Şi pedepsesc crâncen - să le fie de învăţătură de minte! - vrăbiile care ciripesc prin livadă, furnicile care se plimbă prin iarbă şi libelulele care zburdă şi fac umbră merelor. Mihăiţă şi Ion, tabu. Noapte bună, naţiune! Somn uşor! Asta meriţi! Mere scumpe!
Vă recomandăm să citiţi şi:
Elanul prostului, zelul birocratului şi lichidarea lui Moş Crăciun
Se încarcă comentariile...
