Azi însă, mulţi, tot mai mulţi bărbaţi o spun răspicat şi fără menajamente: Mărţişorul, 8 martie, Dragobetele, precum şi alte sărbători de acest gen, sunt total inutile. Le dau dreptate. Într-o lume ideală şi minunată, sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista.

Într-o lume minunată sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista pentru că într-o lume minunată chestiile de plastic cu şnur nu ar fi niciodată alese ca mesageri. Ne-am căuta cu mai multa grija obiectele cărora să le încredinţăm sâmburi de iubire. Pentru iubitele, mamele, profesoarele, femeile dragi sufletului nostru am smulge diamante din magma pământului. Am întoarce pe toate feţele codurile genetice ale florilor pentru a obţine floarea miracol. Am umbla furibunzi prin tot tabelul lui Mendeleev pentru a găsi atomul acela rar, unic, imposibil de cules în altă parte decât pe un ciob de stea. Într-o lume minunată nu ne-am mulţumi cu un pasaj scurt la o gheretă anostă din piaţă, unde să alegem în fugă mare trei hornari de tablă, un trifoi de tinichea şi ceva flori cu zorzoane.

Într-o lume minunată, sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista pentru că într-o lume minunată nu am aveam nevoie de obiecte în care să ne chircim sentimentele. Am fi deja decantat iubirea în mii de intonaţii, şoapte şi gesturi. Am fi populat dicţionarul cu noi cuvinte, din ce în ce mai rafinate. Într-o lume minunată nu ne-am mulţumi să trântim unei fiinţe iubite aceleaşi cuvinte cu care învârtim în mămăliga zilnică, cochiliile aceloraşi vorbe cu care am iubit cândva o altă femeie.

Într-o lume ideală, sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista pentru că într-o lume ideală nu am avea nevoie să transmitem copiilor tradiţii care să le permită să construiască şi să întreţină podurile de suflet.

Într-o lume ideală sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista, pentru că într-o lume ideală n-am avea nevoie de o dată în calendar care să ne amintească să iubim. Ne-am arăta iubirea în fiecare zi. Timpul dragostei ar fi liniar, fără rupturi. Fără urcuşuri şi coborâşuri, fără pauze de tăcere. În fiecare zi am depune pe fruntea mamelor şi iubitelor noastre o salbă de vorbe frumoase. În fiecare zi am cultiva cu grijă zâmbetele lor şi-am umple cu soare bucata de suflet pe care cu generozitate ne-au făcut mari proprietari. Am avea grijă de lacrimile din ochii lor şi ne-am feri să le umplem inima de scaieţi.

Într-o lume minunată n-am risipi 3 lei pentru a cumpăra o bucăţică de tablă care după două zile va sta cumincioară într-un fund de sertar. Pentru că într-o lume minunată, iubirea nu ar fi legată de ceea ce posedăm, nici de ceea ce putem achiziţiona ci de ceea ce suntem. Simpla noastră prezenţă, modul nostru de a fi, ar fi o sursă continuă şi inepuizabilă de inspiraţie şi bucurie pentru cei din jur.

Într-o lume ideală, sărbătoarea Mărţişorului nu ar exista pentru că într-o lume ideală nu am avea nevoie să transmitem copiilor tradiţii care să le permită să construiască şi să întreţină podurile de suflet. N-am avea nevoie să-i învăţăm să dăruiască şi nici să-şi materializeze unele emoţii în bibelouri de suflet. I-am plasa direct, statui de aur pe un piedestal, şi periodic le-am depune la picioare ofrande. Apoi am domesticii societatea întreagă să se închine lor, pentru ca atunci când noi vom dispărea, copiii de aur să nu ducă lipsă de ofrande.

Există oameni care trăiesc în lumea ideală şi minunată. Există bravi bărbaţi care smulg diamante din magma pământului, care zilnic cultivă zâmbetele iubitei şi mamei lor, care reinventează vocabularul pentru a găsi cuvinte unice cu care să-şi alinte iubirile. Există bravi bărbaţi care prin prezenţa lor inspiră şi oferă bucurie celor din jur. Există copii care ştiu că a primi e minunat, dar că a dărui generează sentimente mult mai extraordinare şi mult mai profunde. Copii care nu acceptă să stea cu mâinile încrucişate pe un piedestal. Copii care zilnic oferă mamei şi femeilor dragi din viaţa lor, desene, cuvinte şi flori. Pentru aceşti oameni şi aceşti copii sărbătoarea Mărţişorului poate fi inutilă.  

Dar în lumea reală, cea în care noi cei „imperfecţi“ ne ducem traiul, timpul  scapă printre degete, vocabularul e sărăcăcios iar creativitatea şi inventivitatea se fleoşcăiesc sistematic la capătul unei lungi zile de muncă. În lumea reală suntem grăbiţi, ocupaţi, indisponibili, absorbiţi de o mie şi una de probleme futile. Nu avem timp de gesturi, nici bani de flori, nici măcar o intenţie vagă de a plămădi o surpriză.

Există copii care ştiu că a primi e minunat, dar că a dărui generează sentimente mult mai extraordinare şi mult mai profunde.

În lumea reală, imperfecţii se „grădinăresc“ unii pe alţii, se „îmblânzesc“ unii pe alţii. Prin gesturi mărunte, schimbând zâmbete contra gablonţuri, ajung să compenseze absenţe, lipsuri, imperfecţiuni şi să întreţină focul sacru al iubirii. În lumea reală, esenţialul este invizibil pentru ochi. Lucrurile se văd cu inima. Iar în inimă, hornarul de plastic cu şnur de doi lei nu mai este un kitsch, ci un mesager. Mesagerul unei alte inimi. Oricât de plasticos ar fi îmbrăcat mesagerul, câtă vreme vine de la o altă inimă îl vom primi cu drag şi duioşie. Şi vom zâmbi. Vom zâmbi celui care ni-l oferă dar implicit şi străbunului acela care în negura timpului a pus alb peste roşu, simbol peste o gaşcă de atomi metalici şi a decretat „Asta e stropitoarea cu care la ceas de primăvară vei uda seminţele iubirii din sufletul tău“.