INTERVIU Sergio Faleschini, preşedintele „Vinarte“: „Există vinuri la care se licitează 10.000 de euro sticla“
0
Poveştile vin întotdeauna după vin. O să schimbăm puţin ordinea, rugându-vă să începem cu poveştile. Cu trei scurte poveşti, mai precis. Vă propun ca prima dintre ele să fie cea a viţei de... viaţă din care se trage existenţa dumneavoastră.
Provin dintr-o familie de italieni. Părinţii mei au emigrat, în 1936, din Frinli, Italia, în România, în căutare de lucru. Era mai bine aici, mult mai bine decât acolo, în perioada respectivă. Ştiţi cum îi spuneau italienii Rămâniei de atunci? „Paese de la cuccagna“. Ţara fericirii, adică.
Oho, ce vremuri!
Mama şi tata au venit pe aceste meleaguri atraşi de alţi italiani, care îşi făcuseră deja un rost aici, aşa cum au reuşit să-şi facă şi ai mei.
Să trecem, tot aşa de succint, la povestea viţei de vie în lume.
Unii spun c-a apărut în Orientul Mijlociu, alţii, în Armenia. Părerile sunt împărţite. Ce se ştie cu destulă exactitate e că pe teritoriul Rămâniei viţa de vie se cultivă de patru mii de ani.
Cu toată împotrivirea lui Burebista, care le-a cerut supuşilor să scoată viile.
Nu e adevărat. Burebista a cerut doar limitarea plantaţiilor de viţă de vie, nu dispariţia lor, cum se crede.
Deşi cu foarte mare întârziere, se cuvine totuşi să-i mulţumim!
De acord.
Şi, în fine, povestea legăturii dumneavoastră cu vinul.
Această poveste a început în 1990 la Paris, unde lucram. Ba chiar mai devreme, tot la Paris. Mă ocupam de organizarea pavilionului Rămâniei la târgurile de vin de la Bordeaux, cele mai mari de acest fel din lume. Asta m-a pus în legătură cu cei mai mari specialişti în viticultură şi vinificaţie, între ei numărându-se şi profesorii români Stoian, Cotea, Damian, de la Pietroasele, Aurel Popa, de la Craiova. Prin anii ’80, nişte prieteni francezi şi italieni mi-au zis c-ar trebui să investim în România, întrucât aici este cel mai bun pământ pentru viticultură.
Şi este?
Este! Dar atunci nu s-a putut, din cauza regimului comunist. După ’90, se putea cumpăra orice podgorie şi, culmea, nu erau prea mulţi doritori, aşa c-am venit cu un francez din Bordeaux, mare specialist în domeniu, care a luat probe de sol din fiecare zonă, indicându-mi unde să mă fixez.
Şi unde v-aţi fixat?
În câteva locuri în care pământul este dumnezeiesc. Numai Franţa mai are pământ ca al vostru, zicea francezul.
Şi l-aţi crezut?
Cum să nu! M-a obligat însuşi pământul să-l cred. Aşa am ajuns podgorean în Olt, la Sâmbureşti, în Mehedinţi, la Stârmina, şi la Dealul Mare, în Prahova.
În gustul unui vin de excepţie există, vă rog să mă credeţi, un strop de dumnezeire.
De ce însă „Vinarte“?
Pentru că vinul este un element de cultură, având legătură cu absolut toate artele. Asta pe de-o parte. Pe de alta, pentru că ne-am propus să facem artă din producerea vinului, ieşind pe piaţă cu vinuri de mare performanţă.
Vinuri de mare performanţă? Cum vine asta?
Sunt acele vinuri în care se simte şi gustul cerului, şi gustul pământului. Care spun povestea luminii încorporate în bobul de strugure, dar şi povestea priceperii viticultorilor. În gustul unui vin de excepţie există, vă rog să mă credeţi, un strop de dumnezeiere.
Iar într-un mare număr de astfel de stropi stă ascuns diavolul!
Se poate spune şi aşa.
Care este cel mai vechi vin pe care l-aţi băut vreodată?
În 1980 am băut un Cheval Blanc din ’36.
Dar cel mai scump?
Asta contează mai puţin. Cred că mai important este să vă spun că vinurile scumpe, care nu sunt puţine, sunt exact cele de care vorbeam mai devreme. Există vinuri la care se licitează 10.000 de euro sticla. Şi să ştiţi că-şi merită banii, mărturisea recent un scriitor francez. Numai că eu, zicea acelaşi, nu-mi permit decât vin de 500 de euro sticla.
Mă gândesc cu frică la faptul c-aş putea ţine o astfel de sticlă în mână. Mă refer la cea de 10.000 de euro.
Frică? De ce?
Să n-o sparg!
Vă înţeleg.
Cum sunt sau cum ar trebui să fie oamenii care produc vinuri?
Nişte creatori, în cel mai bun sens al cuvântului. Doar cu calităţile pământului şi cele ale viţei de vie nu se poate ajunge la performanţă fără om, fără spiritul lui creator.
Din tot ceea ce produceţi dumneavoastră, care este vinul care vă place cel mai mult?
Feteasca Neagră. Dar nu mai mult de un pahar.
Atât le recomandaţi şi altora?
Hai să zicem maxim două.
Ciudată recomandare! Eu credeam că un producător de vinuri are interesul să se bea cât mai mult, pe când dumneavoastră....
Poate un producător de mâna a doua.
Sunt şi astfel de producători?
Cu ghiotura, din păcate. Ca şi vinurile.
Vorbiţi de vinurile contrafăcute?
Şi de ele.
Chiar nu se poate face nimic împotriva acestor vinuri?
Ţine de sărăcie. Dar ţine şi de educaţie. Trebuie spus c-au început totuşi să se schimbe lucrurile.
Să nu spuneţi că în rău!
Păi mai rău decât este, sau era, nu se mai poate.
Atunci, înseamnă că în bine.
În bine, da. În ultimii zece ani asistăm la o renaştere a viticulturii româneşti. S-au făcut progrese, dar mai sunt încă mulţi paşi de parcurs. Vinurile au partea lor de contribuţie la imaginea României. Cu cât mai multe vinuri româneşti bune în lume, cu atât o mai bună imagine a ţării noastre peste hotare. Sau nu mă credeţi?
Zău că vă cred! Ştiu bine ce poate vinul!
E suficient să amintim de nunta din Cana Galileea. Sau de plecarea soldaţilor sovietici din România, în 1958. Se pare că vinurile de la Sâmbureşti l-au convins pe Hruşciov să fie de acord cu retragerea acestora.
Trăim într-o epocă în care sunt la modă clasamentele. Într-un clasament mondial al vinurilor cam pe unde se situează ţara noastră?
Din păcate, nu între fruntaşe, dar cu un potenţial ce ar putea să o ducă la nivelul acestora.
O întrebare acum pentru consul onorific al Pricipatului Monaco în România. Ce fel de legătură există între vin şi diplomaţie?
Una foarte strânsă. Aproape că nu există eveniment diplomatic care să nu fie însoţit de vin. După cum nu există producător de vin, vorbesc de cei autentici, care să nu aibă în el ceva nobil, aristocratic, fie el şi ţăran la origine. Iar unde găseşti aceste trăsături, găseşti şi niţică diplomaţie.
Sau chiar mai multă, ca în cazul dumneavoastră. V-aş ruga acum să lăsaţi diplomaţia deoparte şi să-mi spuneţi cât la sută din relaţia dumneavoastră cu vinul e business, şi cât pasiune? E ultima mea întrebare.
În vin, prima generaţie, aşa cum sunt eu, nu câştigă. Deci fac dintr-o foarte mare pasiune ceea ce fac. Probabil generaţia următoare, adică fiica mea, se va îndrepta spre câştiguri.
Eu am făcut-o deja, purtând această discuţie cu dumneavoastră. Motiv pentru care ţin să vă mulţumesc.
Se încarcă comentariile...
