INTERVIU Mihaela Feodorof: „Am văzut adolescente care erau aşteptate la şcoală de tatăl natural pentru a le introduce în reţele de prostituţie”

Mihaela Feodorof FOTO Eduard Enea

Tinerii aflaţi în grija statului nu reuşesc să ducă o viaţă normală după ce împlinesc vârsta de 18 ani. Puţini dintre ei ajung să îşi găsească o slujbă care să îi motiveze să nu mai fure sau să nu revină la viaţa violentă cu care au fost obişnuiţi. Mihaela Feodorof, consultant în carieră şi fondatorul Yourway, vorbeşte într-un interviu acordat publicaţiei „Adevărul” despre dificultăţile cu care se confruntă aceşti tineri.

Proiectul s-a adresat copiilor aflaţi în grija statului, adolescenţi, cu precădere având vârsta peste 14 ani. Scopul a fost de a le furniza acestora informaţii despre posibilităţile de pregătire şi angajare, dar şi a le dezvolta abilităţile necesare integrării în piaţa forţei de muncă. Peste 80 de copii au trecut prin programul suport pe parcursul celor 6 luni de intervenţie concretă.

Adevărul: Care sunt şansele ca aceşti tineri să obţină un loc de muncă? Câţi reuşesc să îl păstreze?

Mihaela Feodorof: Subiectul angajabilităţii este întotdeauna interesant, dar mereu dificil. Cu toate că toţi tinerii au primit bine informaţiile şi s-au implicat în procesul teoretic (conştientizare abilitaţi, scrierea unui CV, prezentarea la un interviu de angajare), în esenţă motivaţia lor pentru reuşită funcţionează pe termen scurt. Statul, atât ca exerciţiu de protecţie prin autoritatea de resort, cât şi ca suport educaţional, nu are pârghiile care să susţină demersul tânărului.

Măsurile, de altfel foarte bine intenţionate, ale instituţiilor menţionate nu sunt coerente (fiecare sector din Bucureşti le aplică cum consideră mai potrivit managementul instituţiei) şi prea puţin corelate cu realitatea din teren. Autoritatea creează confortul tânărului instituţionalizat care urmează o formă educaţională până la vârsta de 26 de ani. Minunat! Ce te faci însă când, din varii motive, subiective, ministerul educaţiei permite compromisuri care nu au niciun argument decât protecţia socială, lăsând înmatriculaţi elevi care nu au niciun progres şi nici nu fac act de prezenţă la şcoală sau în exerciţiul practic? Ascundem gunoiul sub preş, ne prefacem că totul merge strună şi apoi ne mirăm de ce niciun asistat social nu dă buzna la ITM să-şi găsească o sursă de venituri legală.

Care sunt principalele dificultăţi cu care ei se confruntă odată ce ies din sistemul de protecţie socială?

La vârsta de 18 ani sau după, în funcţie de modul în care îşi finalizează studiile, tinerii au o imperioasă nevoie de independenţă financiară. Dacă nu au locuinţă şi venituri să se întreţină ei sunt primii candidaţi la o viaţă antisocială.

Câţi beneficiază de sprijin din partea unui psiholog, atunci când e cazul?

Fiecare structură locală sau de sector din Bucureşti, are în organizare acest rol, de suport specializat acoperit de un psiholog. Cum şi cât îşi poate acesta exercita funcţiunea depinde de mulţi factori, plecând de la cel uman până la cei care ţin de resursele acordate de stat (financiare şi nu numai).

Dintre copiii cu care ai lucrat, câţi au avut poveşti de succes? Dacă eşuează, de ce se reîntorc în mediul de dinainte?

Copiii care au venit cu noi în contact fac parte dintr-o categorie extrem de vulnerabilă. Îmi asum spunând despre ei că sunt ai tuturor şi ai nimănui. Nici măcar ei nu-şi pot identifica şi respecta propriul set de valori. Interacţiunea lor cu aceste variabile umane, părinţi care nu sunt decăzuţi din drepturi, asistenţi maternali, educatori sociali, voluntari, specialişti care intervin pe parcursul unor proiecte, punctual, în viaţa lor, este ca un o porţie de mâncare asigurată ca să nu pieri de inaniţie, dar care nu-i asigură nutrienţii necesari dezvoltării, decât întâmplător.

Sigur că sunt poveşti de succes, amintiri care te hrănesc să mergi mai departe. Unele sunt publice, altele rămân în amintirea fiecăruia, cu satisfacţia că ai sădit o sămânţă pe care într-o zi ştii că ai să o vezi rodind. Dar eşecul este omniprezent. Este mai uşor să renunţi, să nu te duci la munca dacă ştii că statul îţi asigură un venit minim, să-ţi asiguri cele dorite prin acte antisociale pe care le-ai deprins, decât să ieşi din starea de confort. “La buzunare”, munca la negru pentru oricine are nevoie de o mână de ajutor, până la compromisuri grave, sunt lecţiile aprofundate de copiii din sistemul social. Este o realitate, iar noi nu avem cum să o schimbăm decât lovindu-ne de ea.

Cine întreţine acest cerc vicios?

Familiile reale, care nu ştiu din ce exerciţiu fără sens funcţionează, sunt cele care de multe ori susţin aceste rele obiceiuri. Ceea ce nu-mi dă pace, chiar dacă proiectul s-a încheiat, este gândul că părinţii naturali care excelează în acte antisociale (de cele mai multe ori sunt mai mult închişi, fac trafic de carne vie sau de droguri, fură, sunt alcoolici, sau cine ştie câte alte lucruri pe care nu le acceptăm) nu sunt decăzuţi din drepturi! Copilul, în formarea lui, primeşte, în doze constante prin accesul la familie, acest anti-model.

Cât de mult îi pot ajuta educatorii pe aceşti copii?

Cele mai grele discuţii purtate cu educatorii sociali responsabili de aceşti copii s-au purtat în jurul acestui trio: copil - părinte natural - reprezentant al autoritarii de protecţie. Cât poate cântări sfatul şi modelul unui educator pe lângă intervenţia părintelui care prin propriul model îi inoculează otrava furtului de încredere sau propriu-zis, a soluţiilor de a ocoli dreptatea şi aplicarea legii.

Am văzut fetiţe ajunse la vârsta adolescenţei care erau aşteptate la şcoală de tatăl natural pentru a le introduce în reţele de prostituţie, cazuri în care educatorul social trebuia să o învoiască pentru a o lua mai devreme şi duce la apartament. Este doar un exemplu care ne aproprie de realitatea crudă. Cred că este suficient pentru a înţelege de ce mai degrabă aceşti copii nu reuşesc în viaţă, în măsura în care au acelaşi potenţial cu cei crescuţi în medii favorabile şi conforme cu etapele lor de dezvoltare.

Care au fost principalele piedici pentru copiii pe care ai reuşit să îi angajezi?

Realitatea este dură, dar suculentă. Elevi de clasa a XI-a nu ştiau să citească sau nu aveau exerciţiul înţelegerii unor noţiuni, neadaptarea la conformitate, comoditatea (statul le oferă casă, masă, venituri extrem de mici dar sigure etc.). Sunt învăţaţi să se mulţumească cu puţin, foarte puţin. Sunt abrutizaţi emoţional, au multiple influenţe nefaste.

În ce condiţii trăiesc în centrele sociale?

Condiţiile din centrele de plasament, sau mai ales din apartamentele sociale nu sunt groaznice. Dimpotrivă, acesta este şi motivul pentru care familiile, unele dintre ele cu 3 până la 7-8 copii, îi aduc pe rând în centrele de primire. Sigur că dacă un tânăr ar avea un venit suplimentar ar putea să-şi împlinească şi alte dorinţe după bunul plac. Totuşi, românul este mereu sensibil şi caritabil, sunt extrem de multe proiecte care asigură exclusiv aceste resurse suplimentare regulat, cu diverse ocazii (rechizite, cărţi, îmbrăcăminte, tehnologie, cursuri) iar copiii, spre satisfacţia mea de astă dată, nu se deosebesc cu nimic de cei din familii. Pe stradă şi în clase sunt la fel de bine îmbrăcaţi, au aceleaşi telefoane în buzunare, sunt integraţi în societatea româneasca din punct de vedere material.

Cum crezi ca ar trebui refăcut sistemul, astfel încât tinerii aceştia să aibă o şansă reală pe viitor?

Am trăit cu atâta intensitate rolul asumat în acest proiect încât mi-am împărtăşit opiniile direct, chiar şi autorităţilor de resort. Am făcut un schimb de opinii cu actualul Ministru al Muncii (Dragoş Pâslaru, n.red.) şi o persoană din cabinetul său, în speranţa că aceste impresii la cald vor susţine demersurile lor ulterioare. Sigur că nu am adus alte elemente decât cele ştiute, de o veşnicie, de toţi responsabilii care au trecut pe la cârma ţării. Oricât de dură ar părea soluţia, prima pentru care aş dedica resurse este cea care să delimiteze în urma unor anchete sociale făcute cu simţ uman şi de răspundere, în rândul familiilor naturale.

Ce sens are să nu decazi din drepturi un părinte care stă mai mult în puşcărie, decât în libertate? Ce exemplu este el pentru copiii săi, cărora le dă naştere şi îi aduce pe rând, pe toţi să-i crească statul? În opoziţie, legea protecţiei copilului îi dă acestuia dreptul de a se opune actelor antisociale ale părintelui (bătaie, jigniri, rău tratament). Este un non sens să te ascunzi în spatele unei legi născută de o minte debusolată şi aprobată din rutină, lăsând aceşti factori distructivi să funcţioneze nemijlocit în viaţa copilului.

Ar fi nevoie de mai mulţi asistenţi comunitari, de o implicare mai mare a autorităţilor?

O altă soluţie face referire la modul în care este selectat şi angajat personalul care lucrează în sistem. Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg şi să accept că aceste persoane, multe dintre ele extrem de bine intenţionate, nu au nicio pregătire dar nici suport să-şi joace rolurile diverse împachetate pompos în funcţii din organigramă. Educatorul social este un om dispus să accepte un loc de muncă prost remunerat, în condiţii deloc uşoare (am auzit de zeci de ori povestea primului contact cu noul loc de muncă şi groaza că nu vor rezista), care, la rândul său, din varii motive, rămâne în sistem.

Poveştile fiecăruia ar fi un conţinut valoros pentru filme de Oscar. Viaţa bate filmul! Ar mai fi soluţii dar găsesc esenţiale măcar aceste două schimbări pentru a da o şansă însănătoşirii României.În prezent, societatea româneasca este cronic afectată de neglijenţa şi frica de a scoate adevărul la lumină. Şubrezenia acestei societăţi este alimentată perfect prin neimplicarea până la capăt a responsabililor care se perindă pe la guverne. Cred că aceste structuri trebuie sterilizate politic şi asumate de oameni care chiar îşi doresc să intervină eficient în viaţa acestor copii şi în consistenţa societăţii romaneşti.