INTERVIU Leslie Hawke, cofondatoarea Asociaţiei OvidiuRo şi mama actorului Ethan Hawke: „La 8 ani îndemnam oamenii să voteze cu Kennedy“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Leslie Hawke (64 de ani) a povestit cum, în clasele primare, oprea trecătorii pe stradă şi le oferea cărţi de vizită cu numele tatălui ei, politician, şi broşuri electorale cu John F. Kennedy. Cum a avut grijă de fiul ei, actorul Ethan Hawke, pe care l-a născut la 18 ani, şi cum a ajuns în România, unde a crescut Asociaţia OvidiuRo, care trimite „Fiecare copil în grădiniţă“.

Leslie Hawke e un om ocupat. Înainte de interviu, în biroul ei de la sediul Asociaţiei OvidiuRo, mai aruncă un ochi spre laptop. Nu se hotărăşte îndată să-şi lase treburile la o parte, dar, după ce întoarce scaunul, e numai ochi şi urechi şi aşteaptă prima întrebare. Poveştile ei sunt despre singurătate şi empatie, despre o copilărie haotică şi o maturitate zorită, despre profesia care asigură bunăstarea propriei familii şi despre profesia care schimbă viitorul altor familii. Leslie Hawke a venit în România în 2000, prin programul american de voluntariat Peace Corps/ Corpul Păcii. După ce şi-a dat seama că are nevoie de timp „ca să schimbe ceva“, a hotărât să rămână până în 2020. O vreme, la Fundaţia de Sprijin Comunitar din Bacău, a lucrat cu mame şi copii care trăiesc în condiţii precare, iar în 2004 a fondat ONG-ul OvidiuRo, împreună cu Maria Gheorghiu, astăzi consilier de stat, ca să le deschidă copiilor foarte săraci, cei mai mulţi romi, uşa spre educaţie. Şase ani mai târziu, au lansat programul „Fiecare copil în grădiniţă“, cu sprijinul Ministerului Educaţiei, dar cu finanţare de la instituţii private din România şi de la o fundaţie americană. Din februarie anul acesta, însă, „Fiecare copil în grădiniţă“ a devenit program naţional, iar familiile al căror venit lunar nu depăşeşte 284 de lei de persoană şi care îşi lasă copiii în învăţământul preşcolar primesc în fiecare lună de la bugetul de stat un tichet social în valoare de 50 de lei. 

„Weekend Adevărul“: Când eraţi copil, ce ştiaţi despre educaţie şi despre sărăcie?

Leslie Hawke: Bunicii mele îi plăcea să-mi povestească despre familia ei, care a fost foarte săracă. Era vorba despre aceleaşi lipsuri ca cele ale familiilor pe care le ajutăm în România. Tatăl ei a murit când ea avea în jur de 10 ani, iar mama ei era destul de lipsită de tărie, aşa că bunica a fost cea care s-a ocupat de familie. Nu sunt sigură că a terminat clasa a VIII-a, căci avea trei surori mai mici pe care şi-a propus să le trimită la facultate. Credea că ele nu-şi vor găsi un soţ din cauză că erau sărace şi needucate şi a muncit ca ele să studieze pedagogia şi ca să-şi poarte de grijă singure în viitor. În cele din urmă, una dintre surori s-a măritat cu un bancher, alta – cu un doctor, iar cealaltă –  cu 

proprietarul unui mic hotel. Bunica mi-a spus de nenumărate ori cât de mândră era de cum au ajuns în viaţă. Întotdeauna s-a gândit că educaţia îi scoate pe oameni din sărăcie. 

Bunica s-a măritat?

S-a măritat la 16 ani cu un tânăr care a murit la scurt timp, iar ea i-a moştenit ferma, în Alabama. După ce s-a mutat acolo cu familia, s-a descurcat mai bine financiar. Apoi, s-a măritat cu un băiat din comunitate, care s-a înrolat în armată când ea avea vreo 18 ani şi care locuise o vreme în California. S-au cunoscut abia după mai mulţi ani, când el s-a întors în Alabama pentru două săptămâni. Înainte de plecare, a cerut-o de soţie. Ea avea atunci cam 26 de ani. A acceptat, dar i-a zis că mai întâi trebuie să se asigure că toate surorile ei îşi termină studiile. Resemnat, el i-a răspuns: „Bine, mă întorc în California“. Şi au trecut cinci ani până s-au căsătorit şi s-au mutat în Texas. Bunica era o femeie înţeleaptă şi, pentru că am petrecut mult timp cu ea în copilărie, a avut cea mai mare influenţă asupra felului în care am văzut lucrurile. Cred că de aceea am empatie pentru oamenii care n-au avut şansa mea. În perioada în care am crescut, făceam parte din clasa de mijloc a Americii.

Până la patru ani, n-a întâlnit alţi copii

Cum a fost la grădiniţă?

Am urât grădiniţa. Am locuit o grămadă de timp cu bunica. Părinţii mei erau foarte tineri, şi n-am cunoscut niciun copil până la vârsta de patru ani. Mergeam cu bunica la înmormântări şi-mi plăceau prăjiturile pe care le primeam la sfârşitul ceremoniei. Voiam să stau doar cu adulţii, pentru că mi se păreau mai interesanţi. Avusesem o copilărie tumultuoasă: părinţii mei au divorţat, iar tata era politician. El s-a recăsătorit şi mama mea vitregă, care era profesoară, spunea: „Leslie trebuie să meargă la grădiniţă“. Chiar trebuia să stau la masă fără să mă mişc? N-aveam voie să-i spun nimic educatoarei fără să ridic mâna? Dar în final a fost bine să merg la grădiniţă, pentru că în clasa I ştiam mai multe decât alţi copii. Atunci nu urmau foarte mulţi învăţământul preşcolar în Statele Unite.

Mergeam cu bunica la înmormântări şi-mi plăceau prăjiturile pe care le primeam la sfârşitul ceremoniei. Voiam să stau doar cu adulţii, pentru că mi se păreau mai interesanţi. Avusesem o copilărie tumultuoasă: părinţii mei au divorţat, iar tata era politician. 

La şcoală v-a plăcut?

Şcoala mi se părea destul de plictisitoare probabil şi pentru că eram agitată din cauza vieţii de familie care era destul de imprevizibilă. Mama vitregă, cu care am locuit, îmi zicea: „Notele nu sunt aşa de importante pentru mine, dar trebuie să iei A (n.r. – 90-100 de puncte) la purtare, pentru că e singura pe care poţi să o controlezi“. Dar n-am reuşit. Îmi plăcea să vorbesc în timpul orelor.

„Democraţii aveau Chevrolet, iar republicanii, Ford“

Aveaţi materii preferate?

Când mi se cerea să citesc un text sau o carte pentru şcoală, porneam de la ideea că nu e de calitate. De multe

image

ori nu citeam ce voiau profesorii, dar, uneori, dacă primeam un fragment dintr-o carte şi-mi plăcea, citeam întregul volum. Citeam mult şi în afara şcolii, pentru că asta era marea mea plăcere şi eram mai pricepută decât colegii mei. Una dintre cărţile mele preferate a fost „Pe aripile vântului“. Orele nu mi se păreau prea interesante, dar, în clasa a XI-a, am avut un profesor care ne-a împărţit pe grupuri de lucru. A fost altceva şi mi s-a părut fantastic. Doar atunci am iubit şcoala şi-mi aduc aminte că în weekend abia aşteptam să vină ziua de luni. 

Aţi avut colegi care se trăgeau din familii sărace?

N-am avut. Cei mai mulţi erau înstăriţi.

Aţi mers la o şcoală publică?

Da, şi eram cu toţii din clasa de mijloc. Familiile care aveau Cadillac erau considerate bogate. Noi aveam Chevrolet. Aşa era organizată lumea noastră: democraţii aveau Chevrolet, iar republicanii, Ford. 

                                                                                 În Bucureşti, în 1996   Foto: Fletcher Whitefang

„Îl votaţi, vă rog, pe tati?“ 

Spuneaţi că tatăl dumneavoastră a fost politician. Cum v-a influenţat copilăria?

Era legislator, iar eu am făcut campanie electorală pentru el de timpuriu. Împărţeam pe stradă cărţi de vizită cu numele lui şi întrebam oamenii: „Îl votaţi, vă rog, pe tati?“. A fost prima mea experienţă în vânzări.

Câţi ani aveaţi?

În jur de şapte ani. După asta, în 1960, când aveam opt ani, a fost campania electorală pentru Nixon şi Kennedy. Cei mai mulţi texani îl susţineau pe Nixon, iar tata era democrat liberal şi ţinea cu Kennedy. Atunci, mama vitregă şi cu mine am împărţit broşuri cu Kennedy şi i-am îndemnat pe oameni să voteze cu el. A fost distractiv!

A terminat liceul la 16 ani

Când eraţi mică, vă doreaţi o profesie sau speraţi să salvaţi lumea?

Mi-e şi ruşine să spun că voiam să ajung star de cinema. Deşi n-aveam deloc talent, asta îmi doream cel mai tare. Mai rar mă gândeam să salvez lumea. 

Am fost o mamă singură foarte tânără şi oamenii mă întrebau: «Nu ţi-e greu?». Nu înţelegeam ce vor să spună. Aşa era viaţa mea. Apoi, am realizat cât de greu a fost de fapt. Aş fi putut să rămân alături de tatăl lui Ethan, dar am ales să nu fac asta, pentru că îmi doream independenţă. 

Cum vă petreceaţi timpul liber în şcoala generală şi în liceu?

Înainte de liceu, aveam un grup de fete şi de băieţi şi ne jucam de-a armata sau „Cowboy şi indieni“. După ce am mai crescut, îmi plăcea să mă plimb cu prietenele cu bicicleta. Eram mereu cu gândul la băieţi şi mergeam cu bicicleta prin zonele în care locuiau cei de care ne plăcea. 

Cum v-aţi ales cariera?

N-a fost o alegere. Am terminat facultatea şi a trebuit să-mi găsesc un loc de muncă. Am absolvit liceul la 16 ani, la o vârstă mai mică decât cea obişnuită, pentru că am aflat, în clasa a VIII-a, că ai nevoie de un anumit număr de credite ca să termini liceul. Dacă mergeai la şcoala de vară, luai mai multe credite, aşa că am absolvit cu un an şi jumătate mai devreme, pentru că voiam să încep facultatea. Prima mea slujbă a fost la un magazin universal; departe, deci, de visul de a deveni star de cinema. Eram singură şi trebuia să-mi plătesc facturile şi să-mi întreţin copilul. Apoi, am fost editor de cărţi în New York, iar asta a fost mai interesant. 

Mamă, la 18 ani

Vi s-a potrivit slujba de editor?

Nu se compară cu ce fac acum. Atunci voiam să mă întreţin şi să-mi trimit fiul la o şcoală decentă. Nici nu am realizat cât de multe am învăţat la acea vreme. Toate m-au ajutat când am venit în România: să planific evenimente, să vând idei, să scriu. Dacă n-aş fi avut copilul devreme, aş fi plecat cu Peace Corps la 25 de ani, dar ar fi fost cam degeaba, pentru că n-aş fi avut prea multe de oferit. 

image

V-a fost greu să fiţi mamă singură?

Am fost o mamă singură foarte tânără şi oamenii mă întrebau: „Nu ţi-e greu?“. Nu înţelegeam ce vor să spună. Aşa era viaţa mea. Apoi, am realizat cât de greu a fost de fapt. Aş fi putut să rămân alături de tatăl lui Ethan, dar am ales să nu fac asta, pentru că îmi doream independenţă. El era un om bun, dar eu eram prea tânără şi voiam să mă descurc cu forţe proprii. A fost greu, dar asta mi-am dorit şi n-aveam dreptul să mă plâng. 

Ce vârstă aveaţi când aţi divorţat?

Ne-am despărţit după ce am absolvit facultatea, când aveam în jur de 21 de ani. Ne-am căsătorit devreme, pentru că, din nu ştiu ce motiv, am vrut să am un copil. Cred că a fost ceva patologic. Cum să vrei un copil la 18 ani? Am trecut repede prin liceu, ca să intru la facultate şi să fiu liberă, după care am vrut să devin mamă. M-am măritat pentru că ştiam că bunica ar fi murit de supărare dacă aş fi avut copilul fără să fiu căsătorită. După asta, m-am întrebat ce-o fi fost în capul meu – când mă întorceam de la facultate, trebuia să pregătesc cina. Am rămas singură în jur de zece ani, după care m-am recăsătorit. (Alături de fiul ei, Ethan Hawke   Foto: Teodora Maftei)

„Indignată, i-am zis: «Ethan, într-o zi o să-ţi înveţi lecţia!»“

image

 Leslie şi Ethan Hawke         Foto: Arhiva OvidiuRo

Ethan e unicul dumneavoastră copil?

Da, şi mai am doi copii vitregi, de care sunt apropiată. Unul este colonel în armată, iar celălalt e dansator de tango profesionist. Am adoptat şi doi copii din Etiopia, care au locuit cu noi patru, 

respectiv doi ani. Erau frate şi soră.

Aţi fost în Etiopia sau cum au ajuns copiii la dumneavoastră?

Am fost în Kenya şi în Sudan, dar în Etiopia, nu. E o poveste lungă. Eram în Princeton, New Jersey, şi cineva de la biserica la care mă duceam m-a întrebat dacă am putea să luăm în familia noastră un băiat care locuia în pivniţa cuiva. Nu ştiu exact cum ajunsese acolo. Ştiam doar că tatăl lui, un etiopian care a obţinut o bursă Fulbright, şi-a adus şi copiii în America. S-a întors apoi în ţara natală fără copii, pentru că, din câte îmi amintesc, atunci era război civil în Etiopia. N-a fost chiar uşor să-i avem în grijă. Când ai copiii tăi, nu-ţi faci probleme că s-ar putea să te mintă, dar acest băiat era obişnuit să fie bătut când făcea ceva ce nu le plăcea părinţilor, aşa că minţea. După aceea, am adus-o şi pe sora lui la noi. Acum ea e doctor în Colorado, iar fratele ei e programator în Carolina de Nord. 

Ce spunea Ethan despre hotărârea de a-i ţine pe cei doi fraţi?

Era licean şi i se părea că n-avem toate ţiglele pe casă. 

În clasa I, în prima zi de şcoală, învăţătoarea a întrebat: «Ar vrea cineva să vină în faţa clasei să cânte?». Rar se întâmplă ca un copil să-şi dorească asta, dar Ethan a ridicat mâna: «Vreau eu, vreau eu!». Şi a cântat «Jambalaya», o melodie country. Nu cred că a luat vreodată un A la un eseu, dar nu cred nici că a luat vreodată mai puţin de A la vreo prezentare orală.

Dezinvoltura lui Ethan Hawke, în clasa I

Ethan şi-a dorit de mic să devină actor?

Era foarte bun la actorie. Pentru că îi era uşor să facă asta, nu cred că îşi aprecia suficient talentul. Eu îmi dorisem să ajung acolo unde a ajuns el; a avut parte de tot talentul care mie mi-a lipsit. În clasa I, în prima zi de şcoală, învăţătoarea a întrebat: „Ar vrea cineva să vină în faţa clasei să cânte?“. Rar se întâmplă ca un copil să-şi dorească asta, dar Ethan a ridicat mâna: „Vreau eu, vreau eu!“ Şi a cântat „Jambalaya“, o melodie country. Nu cred că a luat vreodată un A la un eseu, dar nu cred nici că a luat vreodată mai puţin de A la vreo prezentare orală. Când a plecat la facultate, eram destul de îngrijorată, căci notele lui erau aşa şi aşa. Înainte de audiţia la Universitatea Carnegie Mellon, i-am spus: „Trebuie să te pregăteşti! Ce-o să faci acolo?“. Mi-a răspuns: „Ei, o să mă descurc atunci. Nu-ţi face griji“. Indignată, i-am zis: „Ethan, într-o zi o să-ţi înveţi lecţia!“. După audiţie, un membru din juriu i-a zis, înainte de afişarea rezultatelor, că a fost admis. Şi m-a sunat de acolo, râzând: „Mamă, mi-am învăţat lecţia?“.

Aţi fost mândră de el?

Sigur! M-am bucurat că a fost sociabil de mic. Era în regulă pentru el să aibă adulţi în jur şi se simţea în largul lui şi printre alţi copii. Mi-a fost uşor să-l cresc. Faptul că nu-şi făcea curat în cameră cred că a fost cea mai mare problemă. Mie, când eram mică, îmi plăcea să fac curat în dulap, să-mi mut mobila prin dormitor şi eram foarte ordonată. 

„Până la 35 de ani, am văzut sărăcia doar din autobuz“

image

Maria Gheorghiu şi Leslie Hawke, în comuna Coroieni din judeţul Maramureş   Foto: Sean Gallup 

Când aţi început să faceţi muncă voluntară?

Întotdeauna m-am gândit că ar trebui să fac asta. Am făcut voluntariat şi la şcoală, însă nu mi-a plăcut în mod deosebit. N-am avut parte de instruire şi nu ştiam cum şi ce să fac, dar simţeam că e important. Mai târziu, am fost voluntară în comunitate, în mare parte prin intermediul bisericii – am planificat evenimente pentru asociaţia Habitat for Humanity şi am strâns fonduri pentru biserică.

Era important pentru dumneavoastră să mergeţi la biserică?

În Princeton, biserica era centrul vieţii noastre sociale. Eu şi soţul meu de atunci ne-am mutat de la New York pentru slujbă şi a fost minunat, pentru că cei care predau la universitate erau nişte intelectuali extraordinari, iar acea comunitate ne-a stimulat. Mergeam la o biserică evanghelică şi cred în continuare că bisericile din comunităţile din SUA erau şi sunt foarte importante. Mă interesau şi aspectele spirituale, fireşte. În România, oamenii nu par să aibă parte de asemenea comunităţi. Doar evangheliştii au aşa ceva, dar comunitatea lor este destul de îndoctrinată şi asta le limitează activităţile. 

„Nu rezolvi problemele săracilor dacă le dai bani“

Când aţi cunoscut primul om sărac?

E o întrebare bună. Am crescut în Texas şi nu-mi amintesc să fi cunoscut oameni foarte săraci. Eram conştientă că unele persoane n-aveau şansa mea şi îmi părea rău în special pentru copiii negrilor. Când mergeam cu autobuzul să-mi vizitez bunica, treceam printr-un cartier de negri şi le vedeam casele, care erau în paragină. Mă întristam când ajungeam pe-acolo. 

Cum arată sărăcia în Statele Unite?

Nu cred că ştiu să spun exact cum arată, dar e similar cu ceea ce există aici. Se asociază cu murdăria. Oamenilor albi săraci li se spune „American white trash“. Aş zice chiar că sărăcia negrilor nu era aşa neplăcută pentru mine cum era sărăcia albilor. Negrii aveau o cultură, aveau muzică. Erau mai interesanţi. Totuşi, când am ajuns în zonele sărace din România, n-am fost dezgustată. N-am zis: „Trebuie să-i evit pe oamenii ăştia“, ci m-am gândit: „Oamenii ăştia au nevoie de ajutor. Trebuie să iasă din situaţia în care se află.“ Până la 35 de ani, am văzut sărăcia doar din autobuz, dar în 1985 am fost în Africa cu un grup de oameni a căror misiune era să meargă în zonele sărace şi să realizeze ce se poate face.

image

 În comuna Roşia din judeţul Sibiu      Foto:  Ovidiu Micsik

Povestiţi-mi cum aţi ajuns în Africa. 

Într-o zi, fostul meu soţ a venit acasă cu o broşură, după ce a cunoscut pe cineva de la o organizaţie din Washington DC care ducea oameni cu posibilităţi financiare în ţări sărace, să vadă cum trăiesc cei de acolo. În 1985 am fost într-o tabără de refugiaţi şi a fost o experienţă de învăţare extraordinară. Tot ce am făcut în România are mare legătură cu ce am învăţat în Africa. Am înţeles că nu rezolvi problemele săracilor dacă le dai bani şi că trebuie să investeşti pe termen lung, ca să ai rezultate. Când am venit aici cu Peace Corps, în 2000, nici nu m-am gândit că aş putea să schimb ceva.

Aş zice chiar că sărăcia negrilor nu era aşa neplăcută pentru mine cum era sărăcia albilor. Negrii aveau o cultură, aveau muzică. Erau mai interesanţi. Totuşi, când am ajuns în zonele sărace din România, n-am fost dezgustată. N-am zis: «Trebuie să-i evit pe oamenii ăştia», ci m-am gândit: «Oamenii ăştia au nevoie de ajutor. Trebuie să iasă din situaţia în care se află.»

Educaţia, drumul spre ieşirea din sărăcie 

Ce v-a impresionat când aţi venit în România? 

Am fost uimită să văd cum cerşesc copiii pe stradă în Ploieşti. Am mai văzut aşa ceva în Africa, dar România, evident, nu e Africa. În SUA nu întâlneam copii de şase-şapte ani care să cerşească; poate doar adolescenţi care fugiseră de-acasă şi nu aveau unde să locuiască. I-am dat bani unui copil de aici, ceea ce am învăţat mai târziu că nu e bine să faci. Atunci nu înţelegeam valoarea banilor şi i-am lăsat mulţi. Băiatul s-a uitat la mine stupefiat! După un timp, am mai cunoscut un astfel de copil, am vorbit cu el şi am înţeles că aşa supravieţuia familia lui, din banii pe care îi făcea el. Dar nu poţi să iei copilul de pe stradă pur şi simplu, ci trebuie să găseşti o altă sursă de venit pentru familie. Aşa mi-a venit ideea unui program pentru mame, „Gata, Dispus şi Capabil“, şi am lucrat cu femei fără educaţie şi foarte sărace. Dacă n-aş fi cunoscut-o pe Maria Gheorghiu, aş fi plecat după cei doi ani în care îmi propusesem să stau aici. Ei îi pasă de problemele familiilor sărace, are abilităţi care mie îmi lipsesc, iar misiunea noastră a fost să aducem copiii săraci în sistemul educaţional. Cum spuneam, am început să le ajutăm pe mame, după care am venit în Bucureşti şi ne-am concentrat asupra programelor din şcoli.

Când aţi hotărât să rămâneţi în România 20 de ani?

La începutul proiectului, Maria a venit din Bucureşti în Bacău, unde eram eu. Ea primise oferte de la şcoli private din Bucureşti şi se gândea ce să aleagă. Prima dată mi-a zis: „Vin pe perioada verii, dar nu promit altceva“. În august am întrebat-o: „Rămâi tot anul?“.Mi-a răspuns: „OK, doar un an, dar nu promit mai mult“. Aveam un fel de contract verbal anual şi m-am săturat, aşa că i-am zis: „O să rămân 20 de ani, dacă rămâi şi tu, ca să scăpăm de negocierile astea“. Şi a fost de acord. După aceea, m-am măritat pentru a treia oară şi i-am spus soţului că o să fiu aici până în 2020. El e în SUA, pentru că n-a primit încă viza de reşedinţă.

Pachetul cu responsabilităţi

Cum v-aţi simţit când „Fiecare copil în grădiniţă“ a devenit program naţional?

Am fost foarte speriată, pentru că ştiam că va fi greu să implementăm programul şi că va fi nevoie de o muncă enormă. Ne aşteptam să facem asta încet, încet, judeţ cu judeţ, şi abia în 2020 să treacă legea de Parlament. Dar a fost aprobată în octombrie 2015 şi am fost impresionaţi! Ştiam doar că nu sunt destule locuri în grădiniţe sau destui asistenţi sociali, dar nu ştiam că România va avea un Guvern care să-şi îndrepte atenţia spre sărăcie şi care să includă „Fiecare copil în grădiniţă“ în pachetul anti-sărăcie. 

image

 În satul Araci din judeţul Covasna    Foto: Davin Ellicson

Până atunci, cum a fost colaborarea cu oamenii politici?

A fost în regulă. Unii ne-au ignorat, dar mulţi ne-au luat în serios.  

De ce se concentrează programul asupra grădiniţei şi nu asupra şcolii generale?

Ne-am concentrat la început asupra şcolii generale, dar apoi am văzut că acei copii care îşi încep educaţia mai târziu nu pot să ţină pasul cu colegii. Şansele lor cresc cu cât încep mai devreme. 

Echipa OvidiuRo, lângă autorităţile locale

Copiii încă mai abandonează grădiniţa şi şcoala generală.

Sigur, şi nici noi nu avem programul de multă vreme. Când faci un program bun, cam 80% din oameni vor beneficia de el, iar cu 20% nu vei ajunge nicăieri. 

V-a fost greu să strângeţi fonduri până în februarie 2016, când „Fiecare copil în grădiniţă“ a devenit responsabilitatea Guvernului?

Întotdeauna e greu să strângi bani pentru copii, dar a fost destul de uşor să strângem bani pentru tichete sociale, pentru că e ceva tangibil. Acum strângem fonduri pentru echipa noastră, ca să meargă prin ţară şi să lucreze alături de autorităţile locale, să le ajute să facă ce trebuie. Dar rezultatele sunt dificil de cuantificat. Până acum, toţi donatorii au fost încântaţi de ce am obţinut. Şi Ethan a donat anual. În prezent, nu mai trebuie să strângem bani pentru tichetele sociale, pentru că de asta se ocupă Guvernul. 

Sunteţi mulţumită de ce aţi obţinut până acum?

Nu-mi place cuvântul „mulţumită“, căci am impresia că mă complac, dar mă simt mai bine faţă de anul trecut, când eram mai speriată. Acum e importantă comunicarea cu autorităţile, pentru că nu mai putem controla proiectul. Nu mai e al nostru.  

Veţi mai fi în România în jur de trei ani. Apoi ce veţi face?

Mă voi mai implica, dar nu direct.

image

Cu soţul ei, David Weiss, acasă la Ethan, în Manhattan    Foto: Robert Stolarik/  The New York Times

L-aţi pomenit pe soţul dumneavoastră. Care e povestea voastră?

Ne-am cunoscut când eram mai tineri. Acum câţiva ani, împreună cu fiica lui, care avea o profesoară care adoptase un copil din România, a căutat de curiozitate pe Google „Adopţii în România“. Aşa a dat de numele meu într-un interviu şi a aflat că sunt aici. Era deja divorţat. Mi-a trimis o scrisoare, am reluat legătura şi am reînceput să ne cunoaştem. Eram aceiaşi oameni ca la vârsta de 20 de ani. Nu le recomand altora să se căsătorească aşa repede, dar noi ne înţelegem chiar bine. Până ajungem la subiecte legate de politică. Nu te gândi că a ţinut cu Trump, totuşi, dar nici de partea lui Hillary nu a fost. 

Aţi ţinut cu Hillary?

Categoric! Şi sunt mândră de asta. 

Vă lipseşte viaţa de acasă?

Cât am stat aici, am tot fost întrebată şi am spus că nu, dar acum mi-e dor de Texas, unde am crescut. Îmi place acolo. La această vârstă prefer să locuiesc la ţară, nu la oraş. Înainte să plec din România, îmi doresc foarte mult să construim o grădiniţă în satul Araci, din judeţul Covasna, căci sunt sute de copii acolo şi au nevoie. ;

CV

Numele: Leslie Hawke

Data şi locul naşterii: 22 februarie 1952 , în Texas, SUA

Starea civilă: Căsătorită, are un fiu: Ethan Hawke

Studiile şi cariera: În 1970 a absolvit Liceul Richland din Texas, iar în 1974, Universitatea din Connecticut. A fost Director de Dezvoltare al Centrului Princeton de Pregătire în Leadership şi a lucrat 25 de ani în domeniul editorial. Înainte să se stabilească în România, avea cinci ani de experienţă în administrarea organizaţiilor non-profit. În 2005, la un an după ce ea şi Maria Gheorghiu au înfiinţat Asociaţia OvidiuRo, a primit titlul de Cetăţean Extraordinar din partea Agenţiei Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională. 

Locuieşte în: România şi merge des la Boston, în SUA.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite