INTERVIU Ion Cristoiu, jurnalist: „Mă simt foarte singur. E un coşmar!“

Ion Cristoiu vorbeşte despre presa comunistă al cărei meseriaş a fost, despre presa de astăzi care-l moşteneşte şi despre cum a rămas un scriitor blocat de pereţii redacţiilor.

  Echilibristica asta obositoare de-a lungul graniţei dintre gazetărie şi proză îl enervează cel mai mult. Nici acolo, nici acolo. Dimineaţa e la Biblioteca Academiei, seara – la televiziuni. E adevărat, până la urmă, a aşezat într-o confortabilă şi sănătoasă rutină jurnalismul şi preocupările culturale. Sunt elemente diferite şi ireductibile, se succed fără să se intersecteze. Dar asta nu-l mulţumeşte deloc. Se simte prins între două lumi, aparţinând în aceeaşi măsură amândurora. Cine este?, gazetarul sau scriitorul Ion Cristoiu?

„Weekend Adevărul“: Aveţi o supărare că sunteţi cunoscut mai degrabă ca gazetar decât ca prozator. Vorbim cu gazetarul sau cu scriitorul Ion Cristoiu?
Ion Cristoiu: N-am o supărare. Am o dramă. Probabil că voi purta această povară până la moarte – sper că nu şi după moarte –, că, de fapt, eu sunt gazetar, şi nu scriitor. Am cărţi de proză, am cărţi de eseuri, nu cred că scriu prost proză satirică. Dar, indiferent ce-aş face, eu sunt gazetar. Dacă mă duc într-o piaţă, aud două leliţe: „De unde-l ştiu p-ăsta?“. Unele sunt sigure că mă ştiu drept medicul lor ginecolog, altele m-au văzut pe altundeva. E clar că m-au văzut la televizor. Ăsta e gazetarul.

E ziarist din ’68

Numele: Ion Cristoiu
Data şi locul naşterii: 16 noiembrie 1948, satul Găgeşti, judeţul Vrancea
Starea civilă: căsătorit, are o fiică
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca în 1971.
Din 1968 a început colaborarea cu „Viaţa Studenţească“. În 1971, a fost asistent universitar la Facultatea de Filsofie din Cluj. 
În perioada 1971-1980, a fost editor şi redactor-şef adjunct la „Viaţa Studenţească“.
Între 1980 şi 1983 a fost redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului“, iar până la Revoluţie a condus revistele „Secvenţa“ şi „Teatru“.
După Revoluţie, a condus mai multe reviste şi ziare, însă de la cârma cotidianul „Evenimentul zilei“ impune un stil diferit de a face presă, care-l consacră.
A colaborat cu mai multe televiziuni, precum Realitatea TV, Antena 2 şi B1TV. 
Este director fondator al revistei „Historia“. 
 Locuieşte în: Bucureşti

„N-am prieteni“
Ziceaţi că n-aveţi prieteni. Cum aşa?
Păi, n-am timp. Să ai un prieten presupune să te întâlneşti, să bei cafele.

Lipsă de timp sau lipsa unei puteri de a empatiza?
Mai e un lucru important. Eu am fost şef de mic. Prietenii ţi-i faci când eşti mic. Când am ajuns redactor-şef adjunct la „Viaţa Studenţească“, mi-era greu să spun că unul îmi era prieten. Se putea să fie doar interesat. Am acest scepticism faţă de persoanele din jur. N-am prieteni, am numai relaţii profesionale. În plus, mă simt foarte singur la ora actuală, pentru că la televiziuni, la ziare, n-am cu cine discuta şi altceva în afară de subiecte despre Ponta. E un coşmar! Aş vrea să discut despre Rommel, despre marea debarcare din Normandia, despre faptul că nemţii erau mult mai buni pe teren, despre Bulgakov. Dacă vorbesc cu cineva despre Mareşalul Antonescu, ăia cred că e Crin Antonescu. E dramatic. Sunt în lumea gazetărească, iar asta e o altă lume. Ar trebui să fiu în lumea Pleşu-Liiceanu, dar nu sunt nici în lumea lor. Sunt între două lumi, între două scaune.

„Din nefericire, n-o să se interzică presa“
Păi, de ce nu v-aşezaţi pe-un scaun?
E târziu să mă mai aşez. Niciodată n-am fost în lumea literară. Asta presupune un întreg protocol: să te duci să bei cafele, boemii. Dincoace, nu fac parte cu adevărat. Singurul lucru care m-ar scoate din lumea gazetărească ar fi să se interzică presa, dar, din nefericire, n-o să se interzică.

Cei care au comentat poziţia mea faţă de Corneliu Zelea Codreanu nu citiseră atât cât am citit eu. Ei făceau un protest. Într-o temă de istorie nu poţi să faci prostest, trebuie să citeşti, să ştii despre ce e vorba!

Dar ce spuneţi despre specia asta jurnalistică numită interviu?

Ca şi reportajul aproape-literar, diferit de reportajul gazetăresc ieftin, interviul cu o personalitate e o specie absolut necesară, dar cu mai multe condiţii: 1. Cel care ia interviul să ştie ceva despre personalitatea respectivă. 2. Să existe posibilitatea unui spaţiu tipografic mai mare, încât cititorul să găsească şi istorii, nu numai păreri. Interviul e, totuşi, de săptămânal, de revistă de nişă, în care cred tot mai mult în această perioadă decât în cotidian.

Micul Ion Cristoiu, instrument de muncă

Spuneţi-ne despre satul Găgeşti, unde v-aţi născut!
Eu sunt adeptul viziunii asupra satului de tipul Marin Preda. În „Moromeţii“ e adevăratul sat. Cel mai tare mă amuză Vasile Alecsandri: el scrie despre satul românesc stând la foc în conac. La sat, copilul era un instrument de muncă, şi încă unul serios. Cititul, învăţatul, cel puţin la mine în familie, erau accesorii.

N-am cu cine discuta şi altceva în afară de subiecte despre Ponta. Aş vrea să discut despre Rommel, debarcarea din Normandia, Bulgakov.

Nu erau înţelese?
Nu, pentru că părinţii nu înţelegeau utilitatea. „Bun, citeşti. Şi? Ce iese de aici?“ Dacă te duci cu vaca, atunci când se întoarce acasă, avem ce mânca. Dacă mergi la sapă, munceşti şi nu mai angajăm pe cineva. Dar, dacă tu citeşti o carte, ce iese de aici? Ai mei nu ştiau că se poate câştiga şi din scris. Ulterior, când am ajuns gazetar, au înţeles. Din 1968, am avut jumătate de normă la „Viaţa Studenţească“ şi mai reuşeam să mă întreţin.

Copilul sărac care-l distra pe fostul cioban
Aşadar, eraţi solicitat la munci.
Dar niciodată n-am înţeles, la ţară, munca la nesfârşit. Îi rugam: „Spuneţi-mi ce trebuie să fac, ca să ştiu când voi termina“. Şi acum ştiu că, zilnic, trebuie să scriu o „postaţă“, adică o pagină într-un caiet de eseuri, o pagină de proză şi o pagină de editorial.

O normă?
Da. Acum am fost în concediu în Normandia, unde am scris doar nişte note de călătorie. Am rămas într-o mare întârziere cu aceste „postaţe“, dar le-am recuperat. Sunt deja la zi, uneori în avans.

Ion Cristoiu, Nicuşor cum îi spuneau părinţii, la 5 ani

Vorbeaţi politică acasă, cu părinţii?
Situaţia familiei mele e interesantă. Bunicul dinspre mamă, pe care eu îl moştenesc – am această teorie ţărănească, dar adevărată a moştenirii: bunicii se regăsesc în nepoţi –, fusese fruntaş ţărănist, chiabur, suferise şi aştepta americanii. Dar n-am resimţit nicio antipatie faţă de comunişti de la el. Eu nu pot să fiu atât de anticomunist cum sunt unii, pentru că m-am format în perioada de liberalizare. Am făcut Facultatea de Filosofie la Cluj între ’66 şi ’71. Iar cu părinţii mei n-am discutat niciodată. Deşi ei nu erau bogaţi, dovadă că munceam din greu, se considerau printre gospodarii din sat. Am remarcat însă dispreţul lor faţă de noua nomenclatură comunistă a satului, alcătuită din foşti ciobani şi din sărăntoci. A fost, la un moment dat, ca-ntr-o telenovelă: la fostul cioban al satului veneau ştabii, noii boieri de la raion. Eu eram prezentat ca un fel de minune a satului: un copil care ştia poezie la 5 ani şi recita „Nunta Zamfirei“. Era ca în proza sămănătoristă, dar invers: eu eram copilul de sărac, prezentat de către noul nomenclaturist al satului. Îmi dădeau lapte pentru că recitam şi eram foarte mândru – noi nu aveam lapte acasă. Eram copilul sărac care-l distra pe fostul cioban, ajuns acum mare.

„Comunismul, întruchipat de şeful de la raion“
N-aţi primit lecţii de anticomunism.
Văd că acum toţi sunt eroi şi spun că, în copilărie, primeau lecţii de la părinţi că sunt răi comuniştii. Spre exemplu, pentru Vladimir Tismăneanu, pentru Petre Roman, Gheorghiu-Dej era un personaj familiar. Veneau acasă părinţii lor şi spuneau: „M-am întâlnit cu fiica lui Ghiţă, Ghiţă nu ştiu ce-a mai făcut“. Pentru mine, de la Găgeşti, cel mai mare personaj era preşedintele Sfatului Popular. Pentru mine, Gheorghiu-Dej era un tip pe un perete. De aceea, am această capacitate de a mă detaşa de ei. Mie nu-mi spun nimic. Pentru mine, comunismul era întruchipat de şeful de la raion, de directorul şcolii, adică de mica nomenclatură a satului.

În adolescenţă, în curtea casei părinteşti din satul Găgeşti

Reprezentanţii locali ai sistemului.
Nici eu, nici părinţii mei nu percepeam că aceştia erau reprezentanţii unui sistem. Singurul lucru politic pe care l-am reţinut de la tata, iar după ’89 m-am lămurit, a fost când am desenat o svastică. Eram copil şi atunci chiar mi-a ars o palmă – singura dată când am luat bătaie de la tata, pentru că, de obicei, mama mă mai bătea. Tata era ca un rege, intervenea numai în deciziile foarte mari ale existenţei mele. În deciziile mici, era premierul – mama. Dar atunci tata a reacţionat nu pentru că era el antifascist, ci pentru că era periculos, ştia că nu e bine dacă mă vede cineva.

Olimpic la literatură
În liceu, la Panciu, vă remarcaţi în clasă?
Era un liceu real, singurul liceu care dădea bursă de internat. Am intrat cu bursă, adică posibilitatea de a sta fără taxă la internat, pentru că ai mei nu puteau să mă întreţină la gazdă. Eu eram preocupat de literatură. Lectura era un viciu – îmi pare rău că nu mai pot citi ca pe vremuri; acum, dacă citesc Gogol, spre exemplu, mă gândesc la ce-aş putea scrie eu din Gogol. Pe vremuri, citeam de dragul cititului. Fiind un liceu real, principala pregătire era la mate-fizică. Dar eu m-am afirmat la literatură. Chiar am luat premiu I la o olimpiadă de literatură, faza pe regiune, pentru că am citat din „Istoria literaturii române“ a lui George Călinescu. ;

Profesor de Socialism Ştiinţific pentru studentele de anul V  

De ce-aţi dat la Filosofie?
Din greşeală. E o chestie schizofrenică. Nu am dat la literatură, pentru că mi se părea că e o disciplină pentru femei. Mă hotărâsem să dau la Pedagogie. Salvarea mea a fost un profesor, Ionel Bandrabur, care fusese asistentul lui Lucian Blaga. În vara în care eu terminasem liceul, mă pregăteam serios pentru examentul la Pedagogie, l-am întâlnit întâmplător  pe acest profesor. „Unde dai?“ „Păi, la Pedagogie.“ „Dar ştii cu ce se ocupă pedagogia?“ „Nu.“ „E o prostie! Trebuie să dai la Filosofie. Cei mai buni elevi dau la Filosofie.“ M-am trezit la facultatea asta, dar a fost dificil, pentru că se dădea admitere la istorie şi a trebuit să învăţ, într-o lună, toată materia. Am intrat al doilea. Primul a intrat Andrei Marga, care avea media mai mare în liceu.

Aţi schimbat aşa, pur şi simplu?
În viaţa mea, toate schimbările mari au venit din întâmplare. Sigur, întâmplarea care venea pe un fond, dar niciodată n-am crezut în deciziile luate la rece, ci am acţionat în urma impulsului. Am ajuns la Filosofie absolut din întâmplare, am ajuns asistent tot din întâmplare pentru că în ’71, când am terminat facultatea, am avut repartiţie două posturi libere: unul la Cluj, la facultate, ca asistent, şi unul la „Viaţa Studenţească“, post de redactor.

În viaţa mea, toate schimbările mari au venit din întâmplare. Sigur, întâmplarea care venea pe un fond, dar mereu am acţionat în urma impulsului.

De ce-aţi rămas la Cluj?
Nu ştiu, cred c-aveam prietenă, ideea de a mă duce la Bucureşti mi s-a părut prea complicată. Aveam de ales între catedra de Socialism Ştiinţific şi catedra de Marxism, pe care a ales-o Marga. Am optat pentru prima, pentru că era la etajul I, şi nu la subsol. Uite-aşa am ajuns la Socialism Ştiinţific, pe care-l predam cu onoare ca asistent la Facultatea de Filologie, la studentele din anul V, care n-aveau nicio treabă nici cu facultatea în general, dar cu disciplina de Socialism Stiinţific!

Şi eraţi profesor rău, cum eraţi?

Studenţii aveau o aversiune faţă de cei care, într-adevăr, predau. În timpul facultăţii, eu mi-am dat lucrarea de stat despre filosofie la Camil Petrescu – eram fascinat de el în tinereţe, acum nu mai sunt. Profesorul Mircea Zaciu era şi el camilpetrescian – camilpetrescienii alcătuiau atunci un fel de sectă. M-a primit în această sectă, iar el avea la filologie, anul V, unde erau toţi echinoxiştii, un seminar special despre Camil Petrescu. Erau acolo cei care aveau să devină scriitori, jurnalişti. Eu eram salvarea lor, pentru că ei nu citeau nimic despre Camil Petrescu, iar eu participam la seminarii şi ţineam toate discuţiile. Erau foarte bucuroşi când apăream eu, pentru că puteau să doarmă în timp ce eu şi profesorul discutam.

„Mi se părea absurd să nu pot să scriu fără clişee“

Aţi debutat în gazetărie în ’68, la „Viaţa Studenţească“, în presa comunistă.
Am ajuns apoi redactor-şef adjunct la „Viaţa Studenţească“ şi „Amfiteatru“, apoi la „Scânteia tineretului“, unde am făcut şi suplimentul „Literar&Artistic“. Aceste ziare, aceste reviste erau ale unui patron. Patronul se numea UTC sau PCR. Astăzi, sunt unii care spun: „De ce-ai lucrat matale la revista UTC-ului?“. Păi, ăia era patronii. Dumneata de ce lucrezi la patronul nu-ştiu-care? Consider că, lucrând la un ziar de partid – sigur, n-aveam cum să lucrez la ziarul altui partid –, aveau dreptul să-mi impună o politică editorială. Totuşi, toţi cei cu care am lucrat, în primul rând, au fost foarte politicoşi cu mine. Cred că funcţionarii ăia ai partidului, o să râdeţi, apreciau mult mai mult talentul şi profesionalismul decât apreciază astăzi oamenii cu bani. Ascultaţi ce vă spun! Am văzut situaţii în care, la Consiliul Culturii, funcţionarii de-acolo se băteau să obţină un autograf de la Augustin Buzura.

Nu pot să spun că, dacă venea un securist să-mi spună să dau note, n-aş fi cedat. Vorbesc serios, poate aş fi cedat. N-au venit, am avut acest noroc.

Pe de altă parte, cenzura exista.
Era un joc dublu, să ne lămurim. Nu erau idioţi. Spun din experienţa mea, poate alţii au motive să fie furioşi. Eu am lucrat în presa de tineret, care era un pic diferită. La suplimentul literar al „Scânteii tineretului“, am fost primul om din istoria postbelică a acestei ţări care a amintit numele scriitorului Petru Dumitriu. Era interzis. Dar nu l-am amintit pentru că eram anticomunist, ci pentru că citisem la bibliotecă şi consideram că e un mare scriitor. Conflictul sau îndrăzneala mea nu venea din faptul că eram anticomunist, ci pentru că mi se părea absurd să nu scriu despre Petru Dumitriu. Anumite interdicţii mi se păreau absurde. Mi se părea absurd că nu poţi să scrii despre Ceauşescu normal.

Cum adică?
Să scrii cum vrei tu, nu să-l critici. Spre exemplu, atunci, ca şi acum, eram adeptul modernizării României. Ştiam că avem o mare problemă şi consideram că e bine ca cineva să ia de chică naţiunea asta şi s-o arunce în secolul XXII, că ea e încă în secolui al XIX-lea. Sau, poate, al XVIII-lea. Chiar credeam, aşadar, că avem nevoie de un anumit sacrificiu ca să lăsăm generaţiilor viitoare drumuri, şosele, metrouri, blocuri. Culmea e că nu puteam să scriu asta.

De ce, că era de bine!
Pentru că, dacă aş fi scris asta, trebuia să scriu clişee: „genialul, împăcatul, minunatul“. Nu scriam, că mă enerva. Dac-aş fi scris despre politică, voiam să am originalitate. Rău în gazetăria comunistă, mai ales în cea din ultimii ani ai lui Ceauşescu, era faptul că erai obligat să repeţi clişee. Eu am oroare de clişee – de aia trec mereu drept Gică-Contra.

Se găsea cine să scrie în locul dumneavoastră?
Da. Aveam destui clişeişti. Din punctul ăsta de vedere, aveam oameni care îţi făceau un editorial şi-l transmiteau de la baie. 

Cum şi-a săpat Cristoiu groapa încercând să-l apere pe Ceauşescu

Cum de n-aţi fost curtat să fiţi colaborator al Securităţii?
Aici mi-e limpede. Dacă observaţi toate dosarele apărute în ultimul timp, veţi vedea că oamenii nu au cedat când erau maturi. Fie erau elevi de liceu, fie erau la facultate. Eu nu am avut această ocazie. În facultate, cred că nici nu ştiam ce e Securitatea. Nu pot să spun că, dacă venea unul să-mi spună să dau note, n-aş fi cedat. Vorbesc serios, poate aş fi cedat. N-au venit, am avut acest noroc. După asta, era greu de presupus că, în calitatea mea de redactor-şef adjunct la un ziar al lui Nicu Ceauşescu, îndrăznea cineva să spună: „Nu vreţi să colaboraţi?“.

La o discuţie cu Cornel Nistorescu, în anii '80 la revista „Secvenţa", tipărită cu ocazia Festivalului de Film pentru Tineret

Cum arăta o şedinţă de sumar la „Scânteia tineretului“?
Aveam de două ori pe zi. Dimineaţa, la 9.00, discutam sumarul. Şi la ora 14.00. Eu răspundeam de partea care se mai putea citi din ziar: Morală, reportaj şi cultură. Sigur, după-amiaza, când se anunţau vizite ale lui Ceauşescu, prima dată era scoasă cultura. Dar vreau să vă spun că puţine şedinţe de sumar au fost în care noi, adjuncţii, să nu spunem redactorului-şef: „Mă, dar noi când mai dăm ceva de citit în ziar?“.

Chiar aşa?
Da. Nu spuneam „Da’ cine e şi Ceauşescu?“, dar era clar că trebuia să mai dăm şi de citit. Chiar şi redactorul-şef, indiferent de unde venea, într-o lună îl converteam la profesionalism. În interiorul redacţiei, aprecierea era strict profesională.

Nu conta dacă unul e membru de partid?
Nu, nu funcţiona această chestiune. Iar cei care încercau să parvină sau să facă o carieră pe mijloace politice erau dispreţuiţi în redacţie. Sigur, era în sectorul lui Nicuşor Ceauşescu, iar el nu permitea să vină ăia de la partid, să sară peste el. Asta nu înseamnă că publicam texte anticomuniste, dar era o revistă îndrăzneaţă. Eu am pornit cu o întreagă generaţie de tineri: Mircea Cărtărescu a publicat prima dată acolo, Mircea Dinescu a publicat, Traian T. Coşovei. Din nefericire, această revistă a intrat în bătălia politică din interiorul scriitorilor. Erau, pe de o parte, Eugen Barbu, Vadim Tudor, şi mai erau Manolescu şi tinerii. Pentru că eu publicam tineri, grupul „Luceafărul“ se plângea la Ceauşescu. Cei de la Consiliul Culturii se temeau să dea drumul la cărţi nu pentru că le-ar fi citit Ceauşescu, ci pentru că veneau scriitorii care se băteau între ei şi spuneau: „S-a publicat o carte anticomunistă!“.

„Cenzura“ făcută de scriitori în comunism

Scriitorii provocau scandalurile pe seama cărţilor?
Ei se pârau unii pe alţii, nu activiştii. Toate scandalurile privind piese de teatru, reviste, cărţi, au izbucnit din cauza scriitorilor şi a intelectualilor. Ei se pârau. Ce? Venea un memoriu al unei grupări literare că la editura cutare se publică nu-ştiu-ce. Dacă n-ar fi ieşit scandal, să ştiţi că puteau s-apară mult prea multe. Noi, la supliment, puteam să trăim mult şi bine o revistă îndrăzneaţă. Dar au început să curgă memoriile către Ceauşescu că „la revista CC al UTC, patronată de tovarăşul Nicu Ceauşescu, se publică lucruri lăudate de «Europa liber㻓. Atunci, sigur că s-a luat o hotărâre ca noi să fim mai puţin îndrăzneţi. E foarte greu de explicat acum, în democraţie, cât efort presupunea publicarea unui lucru bun. Pentru aparţia unei cărţi, a unui text, făceai...

Texte elogioase despre tovarăşi...
Singurul meu text despre Elena Ceauşescu l-am scris înaintea apariţiei primei mele cărţi de proză satirică. Aveam mari probleme cu editura „Cartea Românească“, unde era redactor Florin Mugur. „Cartea Românească“ trebuia să scoată o antologie despre „Tovarăşa“. În ultimii ani, era o mare problemă că nimeni nu mai voia să scrie, pentru că devenea epuizant. Ei aveau nevoie de texte. Aşa că am făcut un târg: eu îi dau un text despre „Tovarăşa“, iar el se bătea să-mi apară cartea. Cartea a apărut, apoi a ieşit un mare scandal, pentru că Eugen Barbu a publicat un întreg serial în „Săptămâna“, în care scria că sunt anticomunist şi legionar.

Cum aţi ajuns la secţia Agrară, în ’86?
Pentru că am vrut să-l apăr pe Ceauşescu. El începuse operaţiunile cu metroul, în care credeam şi în care cred şi acum. Începuse şi o campanie în Occident că Nicolae Ceauşescu a luat-o razna. Atunci, eu am găsit în istoria României că aceste teme nu erau numai ale lui. Am publicat două pagini în care arătam că şi Carol al II-lea a vrut să facă metrou, că aceste teme au existat mereu. Am înţeles c-a supărat-o pe „Tovarăşa“, care-a zis: „Cum adică? Tovarăşul e singurul care are idei!“. Arătasem că mai pledase pentru metrou şi Martha Bibescu. „Curva aia?“, a înfuriat-o pe „Tovarăşa“. Era o prostie. Eu încercam nu neapărat să-l apăr, dar să dovedesc cu argumente raţionale că era o temă. M-a mutat la secţia Agrară, de unde am plecat la revista „Teatru“, supărându-l pe tovarăşul Ion Iliescu.

De ce să-l fi supărat?
Înaintea mea fusese acolo Theodor Mănescu, adică prietenul lui Iliescu. Habar n-aveam eu. Au crezut că l-am „lucrat“. Ce-am reuşit să fac acolo a fost să nu-l pun pe Ceauşescu pe copertă – cu excepţia lui noiembrie ’89. Era şi penibil: scria sus „Revista Teatru“. E, toate lucrurile acestea presupuneau o bătălie pe viaţă şi pe moarte.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Eram la „Teatru“, care era foarte aproape de Piaţa Revoluţiei. Eram în relaţii foarte bune cu Vasile Bontaş, secretar cu propaganda la Galaţi. Culmea!, el mă suna pe mine să mă-ntrebe când se termină. Era interesat să ştie când să plece din sediu, să nu-i ia revoluţionarii stiloul. L-am sunat şi i-am spus: „A fugit Ceauşescu“. Dar n-am crezut niciun moment în Revoluţie. Mai ales când l-am văzut pe Iliescu în spate, mi-am dat seama: sunt tot ai noştri, numai că ăia mai liberali. La vremea respectivă nu credeam că va veni democraţia, consideram că trebuie să vină un comunism mai liberal, mai luminat.

Nu vă tenta să strigaţi „Jos Ceauşescu!“?
Cum să strig aşa când eu lucram în sistem cu Ceauşescu? Repet, n-am crezut că se va prăbuşi vreodată comunismul. În toate redacţiile a început o bătălie: redactorii-şefi să fie daţi afară! Eu m-am dus la revista „Teatru“, la cei 5-6 oameni, şi le-am spus: „Eu plec, nu-i nicio problemă“. „Staţi puţin, că trebuie să trimitem o telegramă. Orice colectiv de oameni ai muncii trebuie să trimină telegramă că sunt cu FSN-ul.“ „Aţi înnebunit? Păi, n-am trimis telegrame până mai ieri?“ Venise Frontul, care avea aceeaşi metodă. În plus, până mai ieri, toţi vorbeau cu „tovarăşi“, deodată toţi erau „domni“. Erau nişte schimbări de formă şi începuse un cult al lui Iliescu.

„Internetul e fast-food-ul gândirii“  

Mai supravieţuişte presa scrisă internetului?
Cotidianului îi ia locul tot mai mult internetul, pe care-l definesc ca fast-food-ul gândirii: te duci, repede, te uiţi în viteză, consumi ştiri, câteva date repede, dar nu e totuna cu un prânz temeinic la restaurant sau acasă. Din câte-am văzut, şi în Occident începe să crească interesul pentru săptămânale, pentru că internetul nu poate, totuşi, să asigure nevoia de a citi. Eu, spre exemplu, mai mult de 15 rânduri nu pot citi pe internet. Am tablete, e-book, laptop, dar nu pot citi. Pentru cel care vrea să citească, un săptămânal sau o revistă lunară e un instrument mult mai bun decât internetul. Dacă m-aş întoarce în presa activă, ar fi numai pentru a face un săptămânal. Mereu am spus: am debutat postdecembrist cu săptămânale generaliste – „Zig-Zag Magazin“ şi „Express Magazin“ , care au avut 600.000 tiraj şi au şi asigurat banii pentru „Evenimentul zilei“.

Una e cultura, alta e gazetăria. Vrei să faci cultură? Mori de foame, faci poezii, scrii proză, eseuri. Vrei să faci gazetărie? Trebuie să te cobori la nivelul ei. 

Aţi vrea să reabilitaţi săptămânalul?
Da, pentru că a dispărut acest gen, acea publicaţie de 60 de pagini în care omul să găsească evenimentele politice povestite, interviuri de 4-5 pagini, reportaje. Cred că ar avea succes. Cei mai mulţi investitori vor însă televiziuni de ştiri şi ziare, pentru că ele influenţează politic şi mai pot ciupi ceva parale de la politicieni. O singură condiţie este la acel săptămânal: cei care lucrează trebuie să fie gazetari. Nu poate fi realizat de fătuce care se angajază la 22 de ani numai de dragul de a avea un job sau de dragul de a le vedea mămicile lor la televizor. Acel săptămânal să poată să reabiliteze scrisul în gazetărie. Să citesc eu de dragul textului, nu neapărat ca să aflu informaţia. Texte în vecinătatea cu proza.

Polemica blândă cu domnul Liiceanu
Criticii v-ar spune că aţi pus bazele tabloidului.
Am avut astă-vară, că deja a trecut vara, un dialog TV cu domnul Gabriel Liiceanu. Domnul Liiceanu m-a mustrat public pentru că am promovat senzaţionalismul şi a lăsat să se înţeleagă că presa care se face astăzi nu-i o presă de calitate, de idei. De mult ţin să polemizez blând cu domnul Gabriel Liiceanu.Trebuie să spun tuturor că una este Ion Cristoiu de la bibliotecă, anume care scrie cărţi şi cercetează, şi una este gazetarul. Există foarte mulţi intelectuali, cum e şi domnul Liiceanu, care confundă aceste două planuri. Activitatea intelectuală, cultura este una, gazetăria este alta. Gazetăria selectează din realitate doar interesantul, cu gradul lui superlativ, senzaţionalul. Cine invocă gazetăria occidentală în spijinul tezei că gazetăria trebuie să se ocupe de filosofie, de meditaţia asupra existenţei, de Immanuel Kant şi de Hegel, se înşală. Se confirmă un lucru pe care l-am spus mereu: şi într-un academician bate o inimă de cusătoreasă. Toţi suntem cusătorese: ne sensibilizăm la dramolete, la tragedii, la certuri, la divorţuri. Până la urmă, ca spectatori, nu doar cititori, suntem interesaţi de lucrul ieşit din comun. Asta e presa. Hai să punem capăt acestui complex pe care-l au şi foarte mulţi jurnalişti tineri: una e cultura, alta e gazetăria. Nu e nicio nenorocire. Vrei să faci cultură? Mori de foame, faci poezii, scrii proză, eseuri. Vrei să faci gazetărie? Trebuie să te cobori la nivelul ei.

Şi într-un academician bate o inimă de cusătoreasă. Toţi suntem cusătorese: ne sensibilizăm la dramolete, la tragedii, la certuri, la divorţuri.

Aţi avut o mulţime de interviuri, de întâlniri ca om de presă. Cine v-a impresionat?
Înainte de ’89, m-a impresionat Nicu Ceauşescu. N-am fost în relaţii cu el, dar probabil că mă aprecia ca profesionist. Eu eram redactor-şef adjunct la „Scânteia tineretului“, dar locuiam în partea cealaltă a oraşului, la ultimul bloc, n-aveam maşină. N-am avut însă curaj să mă duc la Nicu Ceauşescu în audienţă. M-am dus la Nicoale Croitoru, căruia i-am spus c-aş vrea şi eu o casă mai aproape de redacţie. M-a convocat Nicu. Când am intrat, s-a ridicat în picioare, a ieşit de la masă şi mi-a strâns mâna. Mi-a reproşat că n-am venit direct la el. Mi-a zis: „Am avea ceva pe Ştefan cel Mare“. „Unde e Ştefan cel Mare?“ E, atunci, el a luat un ghid al Bucureştiului şi mi-a arătat unde Ştefan cel Mare. Eram un amărât, dar s-a purtat cu mine frumos. Nu cred că acum un investitor al unui ziar se poartă aşa cu un tânăr. Apoi, am şi acum jurnalul lui Carol al II-lea, tras la xerox de Nicu Ceauşescu.

Pe bicicleta de fitness de acasă

După ’89?
Nu m-a impresionat niciun personaj postdecembrist. În primul rând, prăpastia vine din faptul că tot ce trăiţi dumneavoastră acum cu patimă ca fiind nou, pentru mine nu e nou. Am asistat la căderi de  Guvern, la urcări, la coborâri, la crize. Cum să mă impresioneze pe mine Victor Ponta? Am văzut o mulţime de premieri.

„Nu mă mai suportam ca om gras“
Cum aţi slăbit?
Aşa cum săpam pe vremuri: mi-am concentrat toate forţele – am acest mare talent, de a merge până în pânzele alte. În câteva luni, cu o îndărătnicie ieşită din comun, am reuşit. Începusem să nu mă mai suport ca om gras. E un secret pe care mi-e greu să-l explic. Eu sunt furnică: azi scriu o filă, mâine alta. În momentul în care am hotărât că, într-o săptămână, trebuie să alerg, mi-am făcut o obişnuinţă. Dacă nu ai voinţă suficientă, trebuie să-ţi faci nişte ticuri. Eu mă duc în fiecare zi la bibliotecă. Apoi, dacă tot am ajuns acolo, trebuie să citesc, să scriu. Altfel, de ce-am ajuns? Eu nu mi-am impus să fac sport ca să slăbesc. Mi-am spus: în fiecare dimineaţă trebuie să alerg atât. Trebuie să-ţi creezi nişte reflexe condiţionate.

Nu credeţi în inspiraţie?
Inspiraţia asta trebuie s-o provoci. Dacă nu te-aşezi la masă...