INTERVIU-EVENIMENT - Ultima parte. Mesajul lui Andrei Pleşu către bloggeri: „Fie-vă milă de cuvinte!“

INTERVIU-EVENIMENT - Ultima parte. Mesajul lui Andrei Pleşu către bloggeri: „Fie-vă milă de cuvinte!“

Grafică de Vali Ivan

Scriitorul povesteşte despre provocarea lansată de adevarul.ro şi primită iniţial cu scepticism: aceea de a deveni blogger pe platforma noastră. Articolele sale au ajuns virale în mediul virtual.

„Adevărul“  încheie astăzi interviul-eveniment, în cinci părţi, cu Andrei Pleşu. În ultimul episod al serialului, scriitorul vorbeşte despre condiţia sa de blogger la „Adevărul“ şi despre modul în care se acomodează cu noua postură. Despre scriitorul Andrei Pleşu aţi citit deja multe, dar încă nu aţi făcut cunoştinţă cu bloggerul Andrei Pleşu, prezent tot mai des în viaţa publică a internetului. Unul dintre textele sale de pe adevarul.ro,  „România în chiloţi“, a fost citit de peste 50.000 de oameni şi apreciat de 18.000 de utilizatori de Facebook. Articolele publicate de Andrei Pleşu reuşesc de fiecare dată să atingă mii de cititori. Scriitorul recunoaşte că nu a intrat cu adevărat în rolul de blogger, dar şi-ar dori ca timpul să-i permită să le răspundă mai des forumiştilor dezlănţuiţi de pe adevarul.ro. Andrei Pleşu mărturiseşte pe cine ar vrea să aibă ca vecini de blog şi le dă un sfat unora dintre colegii din blogosferă, mai puţin familiarizaţi cu rigorile gramaticii. Tot în acest ultim episod, scriitorul face o radiografie a situaţiei din presa românească, intoxicată de vedetele fabricate de televiziuni. Din păcate, şansele de vindecare sunt aproape inexistente într-o ţară ca România, invadată de „personaje de mâna a treia şi a patra.“

„Adevărul“: Ce înseamnă condiţia de blogger pentru dvs.?

Andrei Pleşu: Am reflectat puţin înainte de a accepta propunerea generoasă a blogului adevarul.ro. Mi s-a făcut pur şi simplu invitaţia să intru în joc. Am intrat, destul de rapid, însă eu, personal, nu sunt mulţumit de mine în această nouă regie, pentru că, sincer vorbind, constat că nu fac ceea ce bănuiesc că face un blogger clasic. Dacă eu am înţeles bine subiectul, bloggerul e mult mai reactiv, intră într-un fel de circuit al replicilor, al ideilor în care e foarte prezent. Nu e vorba de a oferi un articol, aşa cum am făcut-o în restul vieţii mele şi pe urmă a lăsa să curgă pe forum diverse opinii, fără să mă simt obligat să dau răspuns fiecăruia. Mă simt vinovat, din punctul ăsta de vedere, că nu am asumat rolul ăsta în toate elementele lui. În fond, livrez săptămânal un text. 

M-au prevenit unii prieteni, mai tineri şi mai avizaţi când am zis „da“... „Păi, vedeţi că e alt statut, statutul de blogger decât statutul de articlier.“ Îmi dau seama că aşa e. Pe de altă parte, recunosc că mi-ar fi foarte greu să încep să răspund fiecărei reacţii pentru că asta mi-ar lua tot timpul. Atunci, mi-aş schimba destinul, aş deveni blogger şi nimic altceva. Este o ocupaţie care „mănâncă“ foarte mult timp. Îmi dau seama că pentru mulţi e o ocupaţie care vindecă de singurătate. Asta nu e puţin lucru, deşi e o vindecare cu mai multe tăişuri. Creează şi un fel de logoree, un fel de promptitudine vidă la orice subiect, la orice temă, la orice autor.

Mi-ar plăcea să-l văd pe Socrate intrând în lumea blogurilor sau pe Chesterton, sau pe Caragiale. Tare mi-ar plăcea să-l văd pe Caragiale pe platformă, cum se spune!

Dar pe cine v-aţi dori să aveţi  „vecin de blog“? Pe cine aţi vedea  dumneavoastră pe platforma adevarul.ro?

Acum o să par vanitos, dar mi-ar plăcea să-l văd pe Socrate intrând în lumea blogurilor sau pe Chesterton, sau pe Caragiale. Tare mi-ar plăcea să-l văd pe Caragiale pe platformă, cum se spune!

Şi din perioada noastră?

Nu pot să oblig pe nimeni să intre în asta, sunt mulţi care sunt deja prezenţi,  i-am văzut, pe blogul adevarul.ro şi îi reîntâlnesc cu interes. Nu pot să spun acum că îmi lipseşte cineva anume. Pe cei care doresc, îi găsesc eu cumva, dacă nu pe blog, prin ziare, sau prin cărţi sau în conversaţii amicale. Eu am prieteni care nu vor să scrie. Nu se socotesc potriviţi cu profilul bloggerului sau al articlierului. La ideea de a fi săptămânal prezenţi cu ceva se crispează. Şi pot să înţeleg asta. Şi eu am momente când sunt exasperat – „Domnule, când termin odată cu chestia asta?“–  Nu o să o ţin langa săptămână de săptămână cu două texte, ocupând singura parte din săptămână când sunt ceva mai liber, fiindcă în rest am alte angajamente.

La „Dilema“ şi la alte publicaţii, când se practica să trimiţi scrisori, exista şi o mare dorinţă. Era foarte greu să intri acolo, erau 20-30 de oameni care lucrau într-o redacţie şi a accede într-o redacţie era un lucru deosebit. Acum, cu tehnologia, fiind atât de uşor să faci lucrul ăsta, cum spuneaţi, toată lumea crede că i se cuvine.

Soluţia noastră a fost foarte bună, nu ştiu dacă e uşor de făcut şi de aici încolo, dar la noi se ocupa de corespondenţă, la dorinţă proprie, Radu Cosaşu. Radu Cosaşu avea şi experienţa, şi umorul, şi nasul, şi disponibilitatea necesară ca să pice pe ce trebuie. Nu a greşit niciodată. Niciodată nu a propus spre publicare scrisori sau comentarii brambura. A publicat câte o ciudăţenie, a publicat câte o mică obrăznicie, a publicat frecvent şi lucruri care erau împotriva unuia sau a altuia dintre autorii gazetei . Dar niciodată nu a publicat lucruri scrise prost sau lucruri arbitrare. A avut criterii şi el are un nas de cititor extraordinar, imediat miroase despre ce e vorba. Aşa ceva vă trebuie. Nu o să găsiţi chiar un Radu Cosaşu, dar cineva care să aibă totuşi o sensibilitate şi o disponibilitate cu criterii vă trebuie totuşi.

Poate domnul Cosaşu lipseşte de pe blog.

Sigur, dar el s-a retras şi de la „Dilema“, pentru că are câteva proiecte asupra cărora vrea să se concentreze, scrie un roman, din câte am înţeles. Pot înţelege că la vârsta dânsului îţi economiseşti foarte riguros energiile.

Cu toate acestea, internetul credeţi că are o putere sau ar putea la un moment dat să surclaseze vedetele fabricate de televiziuni?

Deocamdată, nu simt că e o evoluţie de tipul acesta în imediata proximitate. Simt că televiziunile au o forţă de impact mult mai mare. Internetul e mai democratic, ca să spun aşa, adună mai multă lume pe scenă, iar televiziunile sunt mai autoritare, adică se impun, pentru că există o comoditate în consumul de televiziune pe care internetul nu o are. De bine, de rău, trebuie să înveţi să umbli pe internet. Trebuie cineva să spună pe ce apeşi, cum intri pe un site. La televiziune, te aşezi în fotoliu şi moţăi. În timpul acesta, încasezi toate dejecţiile care ţi se livrează. Comoditatea, asta este atuul televiziunii. Internetul încă nu are această forţă. Deşi se dezvoltă şi el în direcţia asta, se fac campanii întregi pe Facebook, provoacă mişcări de stradă, revoluţii chiar. Deocamdată, omul comun, omul obişnuit, cred că la noi, cel puţin, e mult mai atent şi mai atras de televiziune.

Nu poţi să tratezi ţara ca pe ograda ta, ca pe şura din spatele curţii unde tu te dezlănţui cum îţi vine.

Nu prea avem mari şanse să schimbăm modelele de la televizor.

Deocamdată nu, pentru că felul cum este organizată emisiunea de televiziune la noi nu lasă  loc pentru nici o regulă precisă şi pentru nici o evoluţie firească. Eu nu vreau să nu apară anumite idei, vreau doar un mic respect pentru firesc, or tot ce văd mi se pare, de multe ori, că seamănă a mers cu picioarele în sus: avem o lipsă de firesc a limbii, lipsă de firesc a comportamentului, a exprimării publice, vorbesc câte cinci odată, urlă câte cinci odată, e o lipsă de firesc a argumentării. Şi mai e şi o lipsă de ruşine. Cuvântul ăsta, care pare burghez, are totuşi sensul lui străvechi. Există un criteriu înnăscut, aş spune, potrivit căruia nu ţi-e la îndemână să ieşi pe stradă în fundul gol, nu-ţi vine, ştii că nu se face. 

Acest „nu se face, nu se cade“, care subînscrie conceptul ruşinii, respectiv al neruşinării, nu lucrează pe piaţa noastră publică. Fiecare crede că orice e permis. Or, asta va fi lecţia pe care o dăm copiilor noştri, nepoţilor noştri care riscă, atunci când vor avea 18 ani, să ne tragă preşul de sub picioare şi să ne scuipe între ochi.

Poate pentru că asta a ajuns să însemne libertatea de exprimare.

Da, dar libertatea de exprimare e un drept, dar e şi o răspundere. Când eşti singur între patru pereţi sau cu un interlocutor privat, poţi să îţi dai poalele peste cap. Dar când ştii că se uită la tine sute de mii, milioane de oameni, ai o răspundere. Nu poţi să tratezi ţara ca pe ograda ta, ca pe şura din spatele curţii unde tu te dezlănţui cum îţi vine. 

E plin în jurul nostru de oameni, tot spun asta, care nu au dovedit niciodată că ştiu să facă ceva, în afară  de o clămpăneală veselă la televiziune.

Modelul folcloric al scroafei urcate în copac

Cum ne vindecăm de asta?

Nu ne vindecăm, deocamdată. Am să vă  spun de ce. Am scris mai demult un articol care, din  
păcate, e încă valabil. România se caracterizează la ora asta prin invazia personajelor de mâna a treia şi a patra. Sunt oameni care în mod normal nu ar fi ajuns niciodată în posturile şi în postúrile în care se află.  

Sunt oameni care vorbesc prost româneşte, care au o cultură submediocră,  care au un tip de comportament grosolan, care au o insuficienţă de ţoapă potentată, sigură pe virtuţile proprii şi asta se întâmplă şi în Guvern, şi în Parlament şi peste tot. Şi în instituţiile publice este o scădere de nivel a prezenţei umane, e o scădere de nivel a înzestrărilor, a isprăvilor, e plin în jurul nostru de oameni, tot spun asta, care nu au dovedit niciodată că ştiu să facă ceva, în afară de o clămpăneală veselă la televiziune.

E un fel greşit de a înţelege şi gluma, şi umorul. Gluma cade la nivel de glumiţă, dialogul cade la nivel de îmbrânceală, argumentaţia cade la nivel de înjurătură, totul este subgradat. Prin urmare, nu cred că vom scăpa până nu se vor schimba aceste modele. Câtă vreme noi avem pe scena publică, la vârf, oameni care vorbesc şi se poartă ca nişte mitocani sau ca nişte parveniţi, pe modelul folcloric al scroafei urcate în copac, noi nu putem spera o schimbare de paradigmă. O să ne uităm la ăştia până o să ne intoxicăm.

Aveţi vreun mesaj pentru bloggerii de acum sau pentru cei potenţiali. O recomandare?

Fie-vă milă de cuvinte!

 

 


INTERVIU-EVENIMENT - Partea I. Andrei Pleşu: „De Crin aş fugi cât văd cu ochii“

INTERVIU-EVENIMENT - Partea a II-a. Andrei Pleşu: „Aş vrea să fim şi noi odată reprezentaţi de un domn“ 

INTERVIU-EVENIMENT - Partea a III-a. Andrei Pleşu povesteşte ce i-a spus Dinescu după ce a vândut „Dilema“, deşi n-o cumpărase: „Hai, bre, nu te patetiza!“ 

INTERVIU-EVENIMENT - Partea a IV-a. Andrei Pleşu: „La noi,  totul se petrece la nivel de bodegă”

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările