INTERVIU-EVENIMENT - partea a IV-a. Andrei Pleşu: „La noi,  totul se petrece la nivel de bodegă”

INTERVIU-EVENIMENT - partea a IV-a. Andrei Pleşu: „La noi,  totul se petrece la nivel de bodegă”

Andrei Pleşu scrie pe platforma de bloguri adevarul.ro FOTO Adevărul

EXCLUSIV ONLINE Bloggerul „Adevărul” se pronunţă în chestiunea Bisericii, mărturiseşte în cât timp scrie un articol şi, în general, pune un diagnostic deloc favorabil societăţii româneşti de azi.

„Adevărul”: Ce înseamă condiţia de blogger pentru dumneavoastră?

Andrei Pleşu: Nu ştiu dacă aţi observat un lucru: multor oameni le e jenă să vorbească în public, se ruşinează să apară în public cu un discurs în faţa unor ascultători. De scris, nu se ruşinează nimeni. E o dezinhibiţie totală, fiecare se crede suficient de acoperit pe toate planurile să intre în acest dialog scris. E plin de scriitori în România, şi poeţi, şi prozatori, şi filosofi, iar blogul a devenit un fel de aspirator al tuturor veleităţilor. Nu înseamnă că nu sunt acolo şi condeie bune şi opinii interesante, dar e şi un fel de babilonie, un fel de dezlănţuire arbitrară, fără nicio regulă. Singurele reguli oarecum cunoscute sunt: să nu fie vulgarităţi, să nu fie expresii prea tari etc. Dar nici astea nu se respectă. În general, nu există reguli, nimeni nu spune: „Cei care nu ştiu gramatică, să nu se apuce de scris.” Nu poţi scrie „mam (sic!) supărat pe Shakespeare”, nu merge. Trebuie măcar atât să ai ca acoperire când intri pe teritoriul literei scrise, măcar o cratimă. Faptul că regulile sunt suspendate (în afara unora foarte simple), creează o atracţie, şi în acelaşi timp o inflaţie care sunt cu mai multe tăişuri, cum spuneam. Oricum, am să mai reflectez dacă, într-un fel sau altul, măcar din când în când, în loc de articol, să dau şi unele răspunsuri unora dintre forumişti.

Cum găsiţi forumiştii? S-au mai civilizat? Că ultima dată eraţi destul de supărat pe ei. Acum s-au introdus totuşi nişte minime reguli de identificare.
În mod categoric la adevarul.ro lucrurile stau mai bine. Depinde foarte mult de manageriatul site-ului, din câte îmi dau seama. Depinde şi de orientarea publicaţiei. De pildă, la  Hotnews, dacă te uiţi pe forum, lucrurile sunt foarte curate, chiar dacă nu sunt unanime în opinie; dar, nu există mârlănii.  Nu pot să cred că acolo nu se trimit tot felul de lucruri, dar înţeleg că există o rigoare managerială, asta se întâmplă şi în ţările civilizate, şi anume, nu vezi pe niciun blog, pe niciun forum la un articol din marea presă occidentală prezenţe de tipul celor care aici te stupefiază. Mă indispune, nu pentru că mă sperii, mă indispune pentru că mi se pare că difuzarea acestui tip de limbaj, într-un număr atât de mare de cititori, strică sufletele.

Vorba lui Socrate, într-unul din dialogurile platoniciene, în care spune că „cuvintele strică sufletele”, sunt otrăvuri, cu cuvintele poţi să vindeci şi poţi să omori. Aş fi foarte bucuros dacă în ideea de blog, ar apărea şi acest scrupul al respectului pentru cuvânt, care e o armă foarte periculoasă. Nu poate oricine, sub orice motiv, să intre în arena asta şi să se joace cu cianura cuvântului, fără să se gândească la efecte.

Încât am încă o relaţie de tatonare cu blogul, aştept să mă mai „blogarizez” şi eu niţel şi urmăresc fenomenul, e un fenomen de care nu se mai poate face abstracţie, asta e clar. Nu mai poţi gândi modernitatea, respectiv contemporaneitatea, fără o referinţă la acest tip de univers.

V-aţi gândit să intraţi şi în reţelele sociale, pe Facebook, pe Twitter?
Nu, evit asta, vă spun foarte cinstit, pentru că sunt cronofage, dacă intri, pe urmă nu mai ieşi, iar timpul meu e din ce în ce mai măsurat, nu mai pot să mă joc foarte mult cu orele, şi aşa pierd destul timp.  Am auzit că există proceduri să ţi se facă o pagină de Facebook fără participarea ta, şi am auzit că există aşa ceva şi nu ştiu cum te poţi opune la asemenea lucru, lumea se sminteşte, nu mai ştie care este adevăratul posesor.  Am scris odată într-un articol „Atenţie, nu sunt eu”, dar cine citeşte un articol?  Nu, nu am intrat şi nici nu m-aş grăbi să intru, pentru că nu mai pot să îmi schimb ritmul, stilul şi proiectele.

Cât vă ia să scrieţi un articol de gazetă, de ziar?
De obicei, îl scriu în weekend şi dacă am subiectul, într-un ceas - un ceas şi jumate îl scriu. Dacă nu am subiectul, atunci e o problemă, şi mi se întâmplă să nu mai am subiecte, adică să îmi pun întrebarea despre ce scriu şi căutarea răspunsului să dureze mai mult decât scrierea articolului, pentru că nici nu vreau să multiplic la nesfârşit comentariile la acelaşi subiect de care e plină toată presa. Cât o să tot scrii despre incinerare, sau despre cum se bate primul-ministru cu preşedintele? Te plictiseşti, oamenii ăştia, printre altele, ar trebui să vadă ce previzibili sunt şi câtă plictiseală este în această aparentă vitalitate, energie politică. De fapt, e adormitor. Ştii dinainte ce o să spună fiecare, ştii dinainte pe ce linie evoluează fiecare. 

Prin urmare, nu pot să fac asta, să aleg un subiect hiperfrecventat, mă plictisesc şi eu să o fac, dar, pe de altă parte, dacă mă duc într-o zonă complet personală, adică dacă mă întorc la temele mele de reflecţie, mă ceartă bloggerii şi îmi spun „Te duci în turnul matale de fildeş, când noi avem probleme de pensii.”  Dar mă ceartă şi invers. Mă duc în zona concretă, imediată, actuală şi mi se spune „Vezi de Kant al dumitale!” Deci, la un nivel atât de mare de cititori, cum oferă blogurile, forumurile, nu ai cum să nu greşeşti, oricum enervezi pe cineva.

Dar în sens invers, găsiţi că sunt suficient de mulţi oameni care nu au ce să caute pe bloguri?
Da, foarte cinstit. Eu sunt de acord că o gazetă, respectiv un blog, trebuie să fie disponibilă faţă de talente noi. Nu poţi să învârţi mereu în ceaun aceleaşi câteva nume, e mult mai sănătos şi stimulator să pescuieşti, să aduci în faţă oameni cărora să le dai o şansă.

La „Dilema”  există deja câţiva tineri care au început pur şi simplu prin a trimite o scrisoare, câteva comentarii încă din liceu. E cazul lui Marius Chivu, de pildă,  pe care l-am simţit plauzibil. Dar trebuie să fie ceva acolo, adică să fie cineva care să scrie neobişnuit de bine, percutant, expresiv, cuceritor într-un fel sau altul, provocator, ori care are o idee neobişnuită, dar lucrul ăsta nu se întâmplă foarte des cu mulţi dintre cei pe care îi văd preluaţi pe forum, care scriu mediocru, au idei previzibile sau colorate de un angajament, de o pre-opţiune, şi  vin acolo cu o teză şi de obicei, o teză oarecare, banală, pe care o împărtăşesc o mulţime de alţi inşi. Deci, sunt pentru noutate, pentru racolare, cu condiţia să existe criterii. Dacă luăm aşa –„Ne trebuie şi un tânăr!"-  asta nu e suficient. Sau „ne trebuie un necunoscut”. Da, dar necunoscutul trebuie să mă agaţe cu ceva, să mă tragă după el, altfel îl smintesc şi pe el pentru că îi dau prematur şi fără temei sentimentul că e deja în lumea bună. Asta strică, dacă e prea devreme.

Personal, mediatizarea v-a făcut mai mult bine sau mai mult rău?
Nu am să fiu ipocrit să spun că nu-mi face plăcere să văd că mă mai ştie lumea. Până acum nu am păţit-o cum a păţit-o, din păcate, Horia Patapievici, pe care Antena 3 a reuşit, ca un profesionist oficiu de discreditare, să îl toarne într-un portret indigerabil, aşa încât i se întâmplă să fie abordat pe stradă cu duşmănie. Nu am păţit asta până acum, încă.

Există mentalitatea asta că un om public poate rezolva lucruri, mult mai multe decât un om obişnuit şi e competent în foarte multe lucruri.

Am şi efecte inocente ale notorietăţii, pot să vă dau cu titlu anecdotic, unul: m-a oprit o doamnă, înainte de decembrie, o doamnă mai în vârstă, şi mi-a zis: „Domnul Pleşu, eu am mare încredere în dumneavoastră. V-am văzut la televizor, spuneţi-mi şi mie, vine sau nu vine sfârşitul lumii?” Şi am răspuns prompt: „Nu.” „Dumnezeu să vă dea sănătate!”. Deci am făcut un om fericit. Există, desigur, şi dezavantajele notorietăţii, pentru că îţi pierzi singurătatea bună şi viaţa privată. Tot timpul eşti susceptibil de abordare, mai ales într-o ţară ca România. În Suedia, chiar dacă eşti celebru, nu te agaţă nimeni pe stradă să îţi spună o opinie. La noi, există această tendinţă. Te duci la aeroport şi vine cineva şi îţi spune:  „Să ştiţi că chestia cu irigaţiile nu e în regulă, trebuie făcut ceva!” România are un popor cu idei, vital, care vrea să comunice. Şi pentru genul ăsta de auditoriu, notorietatea e uneori dificilă. Altceva mă deranjează mai mult, nu atât abordări pe stradă, mă deranjează ce mi se atribuie în exces. Există mentalitatea asta că un om public poate rezolva lucruri, mult mai multe decât un om obişnuit şi e competent în foarte multe lucruri.

Eu primesc săptămânal sute de pagini de citit. De la poezie şi proză, până la proiecte de reformă a agriculturii, până la idei de politică externă, primesc telefoane, asistenta mea de aici e uneori copleşită de tot felul de personaje care vor neapărat să discutăm între patru ochi probleme esenţiale. Asta e foarte obositor, eu nu fac faţă la atâta bunvoinţă. De pildă. oamenii  care vor să îi citesc. Păi eu nu mai citesc ce vreau eu, nu am timp să citesc ce am eu chef. Noica avea, săracul, - nu fac nici o comparaţie, era mult mai asaltat şi avea altă anvergură – dar avea munţi de manuscrise ample de citit şi răspunsul era: „Dragă, mai am 724 de zile de trăit. Eşti sigur că pot să îţi dau dumitale, din astea, cinci zile?” Am şi eu micile mele planuri, mai am şi eu restanţele mele. Înţeleg nevoia oamenilor de a avea confirmări, de a avea dialog, dar tu te afli singur în faţa unei puzderii care e frustrată dacă refuzi. Asta este, astea sunt dezavantajele.

Intraţi pe adevarul.ro şi aţi văzut că au avut loc câteva dezbateri pe tema Bisericii, bugetul primit de Biserică. Care este părerea dumneavoastră?
Vă spun imediat. Dacă îmi daţi voie, revin la punctul de dinainte. Mai e un dezavantaj la anumite forme de notorietate. Dacă scrii o carte despre parabolele lui Iisus, de pildă, există riscul să fii tratat ca unul care are soluţii, care a ajuns la o înţelepciune şi poate fi întrebat „Ce mă sfătuiţi? Am un frate cam isteric, cum pot eu să mă port cu el?” Asta devine periculos, pentru că, o spun fără niciun fel de cochetărie, eu nu am soluţii. Eu caut, caut şi eu soluţii. În căutarea asta, dau peste texte, dau peste idei, mă străduiesc să le limpezesc, să iau ce îmi poate folosi mie şi altora, dar ideea că eu deja sunt într-un jilţ al reţetelor garantate e o idee falsă.

Legat de întrebarea pe care mi-o puneţi, întâmplător mă întrebaţi despre ceva ce am comentat în „Dilema” şi o să apară joi (n.r. – a apărut joi, 14 februarie). În România, nu există, la nivelul intelectualităţii laice, deprinderea de a vorbi pe subiecte legate de credinţă . Un intelectual laic care scrie „Despre îngeri” sau despre parabole sună ciudat, chiar între colegii lui. „Hai, măi, ce te-a apucat? Suntem în secolul XXI!” În alte ţări, în Occidentul ăsta de care zicem că e secularizat, că e terminat, că noi suntem pe mari culmi de spiritualitate, acolo e plin de scriitori laici care scriu pe temele astea şi a fost aşa de la Pascal încoace, dacă mă gândesc la Franţa, de pildă. La noi, această deprindere nu există. Nici intelectualii laici nu prea au întrebările astea şi dacă le au sunt priviţi chiorâş, nici teologia, respectiv profesorii de la facultăţile de teologie, preoţii, nu sunt prea fericiţi să vadă că vine unul din afară şi se pronunţă în ograda lui.

Singurul mod în care e prezentă Biserica în dezbaterea publică, nu vorbesc de postul „Trinitas” unde e o specializare, este această iritare de ordin contabil.

În schimb, ce se dezbate la noi e Biserica, nu religia, nu credinţa, nu marile întrebări pe care le subîntinde problematica credinţei:  care e sensul vietii, ce e răul?, ce e suferinţa?, nu. Instituţia. Şi nu  Biserica în sensul ei originar, care era sensul comunităţii pornite într-o căutare care câştigă prin faptul comunitar însuşi. Ci: „De unde au ăştia banii?”, „Cam câţi bani au ăştia?”, „Ce-i cu chestia asta?”. E un fel de veghe civică în care Biserica arată ca un ONG, care face unele greşeli. Eu ştiu foarte bine că Biserica, la rândul ei, face destule nefăcute şi nu înţelege să aibă o prezenţă care să impună în alt fel decât pe linia unei autorităţi anchilozate. Deci, eu văd o simetrie între cei care neglijează problematica credinţei, pe de o parte, şi Biserica, care îşi neglijează propriul ei statut de partea cealaltă.  A alege din toată problematica acestei sfere cu o veche tradiţie, care este sfera religiosului şi a instituţiei bisericeşti, strict cele 3-4 chestii care miros a  DNA, este ... ce e? Un fel de... te situa în afara lucrurilor. Or numai, de astea pot să se ocupe unii gazetari, dar singurul mod în care e prezentă Biserica în dezbaterea publică, nu vorbesc de postul „Trinitas” unde e o specializare, este această iritare de ordin contabil.

Este o vulgarizare. Dar asta se aplică şi celorlalte instituţii. Dacă vorbim de sisteme politice, şi la Parlament se raportează oamenii la fel.
Sigur că da. La noi, odată cu oamenii de mâna a treia şi a patra care au invadat totul au apărut şi probleme care sunt probleme anexe, tratate ca probleme esenţiale. Deci, franjurile devin substanţa. Sigur, trebuie să vorbim şi de incompatibilităţi, de declaraţii riscate, dar totuşi, tematica politicului e mult mai serioasă şi mai complicată decât hârjoneala asta perpetuă.

La noi, la TV, cum să spun, totul se petrece la nivel de bodegă. Sunt nişte băieţi care se adună, de obicei se înţeleg între ei, mai cheamă uneori şi pe unul din tabăra cealaltă ca să aibă cui să-i dea capete în gură şi cu asta s-a terminat. Nu e vorba de dezbateri, e vorba de mici cafteli. Şi moderatorii sunt fericiţi să asiste la aşa ceva. Caftul e un spectacol, dezbaterea de idei îţi cere alt tip de atenţie. Ori, cine mai are timp de altceva când vine seara acasă? Seara acasă vrei să vezi şi tu o fetiţă care dansează pe lângă un manelist, o vedetă care spune cum a fost pupată prima oară când era mică şi doi politicieni care se strâng de gât până le ies ochii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările