INTERVIU Dorin Tudoran: „Sunt vinovat, am terorizat valori de care românii sunt fascinaţi“

INTERVIU Dorin Tudoran: „Sunt vinovat, am terorizat valori de care românii sunt fascinaţi“

Dorin Tudoran a părăsit România în 1985, după 40 de zile de greva foamei FOTO Adevarul

Scriitorul şi disidentul Dorin Tudoran vorbeşte în seria publicistică „Ce facem cu România“ despre ţara pe care încă o caută, la aproape trei decenii de când a pierdut-o.

Ştiri pe aceeaşi temă

Deşi e la mii de kilometri distanţă de România, sau poate tocmai din acest motiv, Dorin Tudoran n-are nevoie de ochelari pentru a citi ţara pe care a părăsit-o la mijlocul anilor ’80, schimbând Bucureştiul pe Washington, comunismul pe libertate şi disidenţa pe exil.

Nici introducerea aceasta n-are nevoie de mai multe rânduri: se va vorbi despre toate – trecut, prezent şi viitor – în cele două părţi ale interviului acordat de Tudoran în cadrul seriei publicistice realizate de Adevărul în parteneriat cu platforma media "Romania de la zero".


Ce sunteţi, domnule Tudoran, o victimă a istoriei mai mari, a lucrurilor care s-au întâmplat în România ultimei jumătăţi de veac, sau un învingător tocmai prin forţa exemplară a istoriei mai mici, personale?
Uneori, când sting lumina şi pun capul pe pernă, mă simt un învingător, pentru ca dimineaţa, când ies din pat, să mă simt o victimă. Cele două ipostaze sunt interşanjabile, dar nici una, nici cealaltă nu are prea mult de-a face cu istoria. Când spunem “aşa s-a scris istoria” asta poate să includă sau nu şi felul în care a fost “scrisă istoria unui om”. Altfel spus, sunt şi o victimă a ceea ce am ales să spun, să scriu şi să fac. Sunt şi un învingător al spaimei de a afla că sunt mai slab decât îmi închipui pentru a-mi administra decent înfrângerea sau victoria.

Viaţa este o cursă atât de ciudată, încât astăzi afli despre un un om că a câştigat cel mai mare premiu din istoria Statelor Unite la Powerball sau la MegaMillion, pentru ca peste numai un an să afli că exact acelaşi om a rămas sărac lipit pământului. A înţelege cum să-ţi administrezi o victorie ori o înfrângere este mai important decât întâmplarea de a câştiga sau de a pierde.

Mulţi dintre cei care au ales calea exilului înainte de 1989 au rămas, într-un fel sau altul, prizonierii aceleiaşi drame: cea a pierderii propriei ţări. Vă mai bântuie ceva astăzi?
Nu i-aş spune neapărat dramă, dar pierderea ţării continuă să-ţi apară, din când în când, ca un ciorchine de întrebări necruţătoare. În funcţie de temperament, de circumstanţele în care ai plecat, de motivele pentru care ai ajuns în afara ţării, de cum ţi-ai reclădit  o viaţă în afara României, de cum reacţionezi când revii temporar în ţară şi multe altele, nu există, bănuiesc, o măsură comună tuturor cazurilor. Pentru nevoile zilnice, conservele pot ajuta. Dar conserve de suflet nu există. Cu cât te gândeşti mai mult la o asemenea situaţia ca la o dramă, cu atât mai multe şanse există ca drama să te ia în primire, să te administreze, când, pentru a supravieţui, tu trebuie să fii cel care ţine drama sub control.

Regretaţi uneori ca aţi plecat?
Evident, m-a vizitat gândul ”ce păcat că a trebuit să plec din România”, dar nu mi-amintesc să-mi fi spus vreodată, nici măcar în momente euforice, ”e timpul să te întorci în România”. Între a regreta că ţi-ai pierdut ţara şi decizia de a te reîntoarce există un drum foarte complicat. Măcar ultima lui parte, nu trebuie s-o faci orbeşte, împins de sentimente, fiindcă este chiar ultima parte a drumului. Mi-e teamă că, reîntors, aş fi descoperit că ţara pe care o consider pierdută mi-ar fi apărut definitiv pierdută, odată reîntors în ea. Iată o tragedie pe care am avut, de multe ori, curajul s-o citesc, dar n-aş avea puterea s-o trăiesc. Nu e înţelept să practici exilul intern mai mult decât o singură dată în viaţă.

Dacă aţi fi ştiut că regimul se va prăbuşi, aţi fi rămas?
Ştiam ce se întâmpla în alte ţări est-europene, aveam sentimentul că, într-o bună zi, se va întâmpla ceva şi în România, dar sunt sigur că până şi aceia care au fost implicaţi în lovitura de stat nu puteau bănui foarte exact când se vor coace condiţiile. Citind pagini ale acestor oameni sau pagini ale altora despre istoria acestor complotişti observi că printre precauţiile lor era şi aceea să nu facă nimic până nu sunt coapte condiţiile. ”Nu e timpul”, spuneau cei mai precauţi dintre ei. Uneori au avut dreptate, alteori s-au înşelat profund. Nu doar că venise, dar momentul şi trecuse deja.

Există un consens reperabil în rândul celor care analizează ultimul secol şi jumătate de devenire a României moderne: comunismul poartă principala vină pentru felul în care arată prezentul.
Este un consens venit din lene, din teama de a scruta atent în măruntaiele naţionale. Un consens, daca vreţi, care vine dintr-o vanitate care se substituie, infracţional, bunului-simt. Într-adevăr, comunismului îi datorăm multe dintre aberaţiile comportamentale ale societăţii româneşti de azi. El a scos din noi tot ce era mai rău, sub o presiune compusă din dictatură, cotropire străină, abandonare istorică, infantilism politic intern, indiferenţă a lumii libere, mancurtizare. Dar acel rău care zace undeva, adânc, acuns de ochiul omului, până vine unul cu o sondă, o instalează unde nu gândeşti, forează cât forează şi deodată ţâşneşte din adâncuri ceva negru şi uleios. Unii sondori au noroc, au dat de petrol. Alţii au dat peste măduva puturoasă din care s-au întrupat mereu personaje şi situaţii care ni se par inedite.

“Nu sunt deloc inedite!”, păreţi a spune.
Nu ne citim şi recitim clasicii, nu citim şi recitim antologiile de literatură popurală, nu avem răbdare să-i ascultăm pe bătrâni, altfel ar fi fost imposibil să nu fi înţeles că nu am dat nas în nas pentru prima oară, abia după 1989, cu personaje şi situaţii aiuritoare şi jenante. Am fi înţeles, deja, că ăştia suntem, de multă vreme. Există şi păsări “fenix” care, odată dispărute, ar fi bine să rămână aşa, dispărute.

Istoricul Lucian Boia spunea recent că România “a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat pe România de dinainte de comunism”.
Privesc şi eu la disputele stârnite de scrisul domnului Lucian Boia. I-am citit mai toate cărţile cu încântare, dar de întâlnit l-am întâlnit doar în două rânduri. Prima oară, la decernarea premiilor “Superlativele anului” acordate de revista “Cuvântul” pentru anul 1998. Eram amândoi premiaţi. Am făcut apoi şi un schimb de cărţi. Mi-l amintesc pe domnul Boia citind rândurile scrise de Nicoale Manolescu pe coperta a 4-a a cărţii mele  “Kakistocraţia” –  “Publicistica lui Dorin Tudoran conţine un grad mai mare de adevăr decît poate suporta ipocrizia de ieri sau de azi” – şi spunându-mi cu umor ca într-o zi vom fi amândoi aspru traşi la răspundere.

A venit ziua aceea?
N-aş vrea să înţelegeţi că mă consider în liga în care evoluează domnul Lucian Boia. Vreau să spun doar că mi se pare “firesc” să văd atâta lumea hulindu-l pe Lucian Boia şi dorind să-şi petreacă istoria consumând marfă produsă şi ambalată de Mihail Roller, Sergiu Nicolaescu, Corneliu Vadim-Tudor, Dan Diaconescu, tovarăşul Spălăţelu şi alţi patrioţi de vârste diferite. De tras la răspundere, n-am scăpat. Nici unul, nici celălalt.

Văd în dosarul dumneavoastră de Securitate (n.r. publicat în 2010 la Polirom) un om singur, traversat de multe îndoieli şi sprijinit de puţini prieteni. V-aţi aşteptat la solidaritate?
Am răspuns de prea multe ori, public, la această întrebare, ba mi-am răspuns la ea şi în deplină singurătate, pentru a nu fi câştigat un grăunte de certitudine: nu, nu m-am aşteptat la solidaritate. M-am aşteptat, probabil, la mai puţină ticăloşie din partea ”oamenilor de bine”. Şi asta a fost o eroare fundamentală, aproape letală. Frica este mai contagioasă decât curajul. Frica o simţi în oase, curajul insuflat de alţii este, de cele mai multe ori, epidermic. Te poate lua vântul curajului, dar, după ce te freci puţintel pe braţ, curajul te poate părăsi cât ai zice peşte.

Sau, dacă ai o structură mai firavă, precum a doamnei Doina Cornea, te poate lua de tot vântul asta.
Printre primele lucruri pe care mi le-a trimis Vlad Georgescu, pe atunci Directorul Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, a fost şi o copie xerox a scrisorii de solidaritate cu mine trimisă de dna Doina Cornea la Munchen, pe când mă aflam izolat aproape cu totul. Ştiam textul scrisorii, îl auzisem când a fost difuzat, dar la vederea scrisorii, la parcurgerea acelor rânduri olografe, scrise cu o fermitate nedisimulată am avut sentimentul că pagina aceea era mai mult decât orice gest de solidaritate la care m-aş fi putut aştepta.

Astăzi, adică prin 2009, mă apucă ameţeala văzând cum şterge parchetul cu Doina Cornea o doamnă culturală din Timişoara pentru crima că Doina Cornea şi-a exprimat, public, o opţiune electorală diferită de a doamnei respective. Ce uita inchizitoarea dnei Cornea era esenţialul – fără oameni ca dna Cornea, multe doamne din Timişoara şi celelalte locuri din România ar fi ajuns mult mai târziu la dreptul de a putea alege. Şi opţiunea mea din 2009 a fost diferită de opţiunea dnei Cornea, dar nu mi-a putut trece prin cap că pentru asta trebuie s-o beştelesc. Nu pentru dreptul de a alege, de a opta au murit atâţia oameni în decembrie 1989, începând cu Timişoara doamnei atât de intransigente astăzi?

Credeţi că lipsa de solidaritate e caracteristică românilor care au traversat dictatura?
Nu ştiu dacă este înţelept să leg lipsa curajului de traversarea unei dictaturi, dar nici n-aş spune că dictatura încurajează curajul. Iată, oameni care n-au trecut printr-o dictatură nu sunt astăzi neapărat mai curajoşi decât părinţii lor, oameni care au fost striviţi de câteva decenii de dictatură. Unii dintre ei sunt doar foarte obraznici, confundând curajul cu obrăznicia. A spune tot ce-ţi trece prin cap, a scuipa pe stradă sau electronic, pe forumuri, spre oameni despre care nu ştii practic nimic sau căror nu le poţi ajunge la gleznă nici suit pe un taburet nu este o formă de curaj. Este o formă de imbecilitate. Când tranziţia de la frică la curaj se face prin imbecilitate, tranziţia riscă să se eternizeze.

Eticheta disidenţei aduce mai multe priviri dezaprobatoare decât atitudini de respect sau chiar recunoştinţă?
Da. Şi aceste priviri dezaprobatoare se înmulţesc în proporţie geometrică, devin din ce în ce mai acuzatoare. Te pune dracul să-ţi recuperezi dosarele de urmărire informativă, dai acolo peste porcăriile pe care ţi le-au făcut cunoscuţi, amici şi prieteni apropiaţi, başca duşmani sau necunoscuţi, faci publice câteva eşantioane care vorbesc despre slăbiciunile omului aflat sub vremuri şi te trezeşti pentru a doua oară vinovat. Întâi ai fost vinovat pentru că ai silit bieţii oameni să te toarne. A doua oară eşti vinovat pentru că nu ai obrazul să taci sau să prezinţi scuze lumii bune pe care ai pus-o în situaţii neconvenabile. Discuţiile purtate azi pe un asemenea subiect sunt dezolante.

Ce aţi fi luat cu dumneavoastră, daca aţi fi putut, din România pe care o părăseaţi în 1985?
Puţinii membri de familie, prietenii, mormântul tatei, mormintele bunicilor şi casa lor de la Ştefăneşti-Argeş. Poate-l împrumutam şi pe generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii, pentru a verifica rapoartele ce se trimiteau despre mine acasă, nu de alta, dar daca tot se aruncau atâţia bani pe fereastră, măcar unele dintre informaţiile acelea să fi fost corecte.

Apropo de ele, v-aţi transformat dosarul de Securitate într-o carte despre care aţi spus, în câteva rânduri, că o detestaţi profund.
Am mărturisit motivul care m-a determinat să mă uit în acel munte de mizerie. A fost un moment de slăbiciune. Singurul câştig este acela că, aşa cum vă mărturiseam mai devreme, am înţeles că nu dictatura, mecanismele ei de represiunie şi turnătorii au purtat vreo vinovăţie. Azi, pot recunoaşte deschis că eu sunt vinovatul, eu am terorizat nişte valori de care românii sunt fascinaţi – dictatura, represiunea, turnătoria şi lipsa de coloană vertebrală. În plus, deşi am contat pe sprijinul cavaleresc al dlui Ion Cristoiu, tot n-am aflat cine era rezidentul Securităţii de la Casa Scânteii trebăluind sub numele de cod “Timaru”.

Într-un fel, Ion Cristoiu v-a acordat deja “sprijinul”, scriind în 2006 un text care insinua ca aţi putea fi o creaţie a Securităţii. Nu v-aţi consultat dosarul tocmai pentru a îngropa definitiv această ipoteză?
Ba da. Dar nu spre a o îngropa în ochii mei, doar ştiam cine sunt, ci spre a-i deschide ochii dlui Cristoiu şi celor ca domnia sa.

Spuneaţi odată că poporul român nu trebuie înţeles, ci iubit necondiţionat dacă vrei să te ia în serios. De iubit necondiţionat n-aţi făcut-o. L-aţi înţeles, atunci? Aţi descoperit esenţialul?
Spre deosebire de cei care îşi asumă eroismul de a crede că mor geniali şi neînţeleşi, eu îmi asum laşitatea de a mărturisi că nu înţeleg poporul român. Mi-ar fi şi greu, căci fac parte din el, chiar dacă nu mă las tras de urechi sau mângâiat pe cap de acest mare neînţeles al umanităţii. Şi-apoi, nu uitaţi că, de cele mai multe ori, când afirmăm că nu înţelegem ceva, folosim un eufemism care îndulceşte adevărul. Înţelegem, dar nu ne place deloc ce înţelegem. Ce vedem ne deprimă. Şi atunci, oameni politicoşi sau doar loviţi de teamă, preferăm să spunem “nu înţeleg cum se poate ca… “

"Nu am trăit, am supravieţuit" declaraţi într-un interviu descriind viaţa din România comunistă. Cum se face, totuşi, că supravieţuirea de atunci se încăpăţânează astăzi să conteze mai mult chiar decât prezentul?
Întrebarea ar putea sugera unor oameni mai neatenţi la nuanţe că aş fi implicat, de dimineaţa până seara, în activităţi de clarificare a trecutului. Or, aş zice că nu sunt. Spre a rezuma un mecanism: nu încerc să dau nimănui lecţii în legătură cu felul în care a ales să trăiască, să treacă prin lume, dar când cineva pretinde ba că a trecut şi trece prin lume exact aşa cum o fac eu, ba că precauţia extremă a fost singurul mod de a exista, restul atitudinilor fiind pură stupiditate, lucrurile se complică.

Nu pretind că felul meu de a trece prin lume este mai onorabil decât al altora. Spun doar că este diferit şi, pentru că am plătit pentru această diferenţă, nu-mi place s-o văd ştearsă ori, de ce nu?, chiar persiflată în cugetări formulate fermecătoar, dar false de la cap la coadă. Falsificarea propriului trecut este o indecenţă. Falsificarea trecutului altora este un act de agresiune. Şi eu, unul, nu mă simt în apele mele când sunt agresat, nu am înţelepciunea de a rămâne de piatră, când ceea ce numesc “gândire mitocană”, adica insolenţa unor oameni deştepţi de a-i lua pe toţi ceilalţi drept idioţi, mă agresează.

“Nu vi se pare ciudat că imensa majoritate a eroilor postdecembrişti, a dascălilor naţionali de stat de drept, deschidere spre Occident, integritate, curaj, DNA, sacrificiu este formată din oameni care înainte de 1989 au tăcut, cum bine s-a spus, într-un mod asurzitor? Au rezistat numai prin cultură. Şi cu cine împart astăzi cultura, căci tocmai i-am văzut pe Dan Diaconescu, Dana Grecu, fostul ministru Igaş, dom’ Vanghelie şi Mitică Dragomir, Bahmuţeanca şi Prigoană discutând aprins cu Sever Voinescu despre Soren Kierkegaard şi pe Teodor Baconschi contrazicându-se cu Pinalti cu privire la marile schisme din sânul bisericii catolice”,
Dorin Tudoran

Excepţionalismul românesc
 

Credeţi că Revoluţia a fost anticomunistă sau, mai degrabă, anticeauşistă?
Revolta a fost anticomunistă. Lovitura de palat a fost doar anticeauşistă. Este şi motivul pentru care ideea de revoluţie este încă un subiect de controversă. Dacă va uitati la anumite secvenţe şi urmările lor, pare că ar fi existat şi revoluţie. Dacă va uitati la alte întâmplări şi urmările lor, revoluţia pare să fi fost, cum s-a spus, mai degrabă o ”loviluţie”.

S-au câştigat, totuşi, drepturi. Nu s-au câştigat doar pentru că Doina Cornea sau Dorin Tudoran au avut curaj înainte de 1989, ci şi pentru că au murit oameni în 1989.
Absolut adevărat, dar există teribilul sentiment că au murit degeaba. Păcăliţi, sacrificaţi, încurajaţi să iasă şi să moară în stradă, pentru ca palatul să fie preluat şi securizat, cei ucişi în acel decembrie 1989 continuă să fie batjocoriţi în efigie. Moartea lor este scrisă cu majusculă, dar mulţi dintre cei care o fac o simt ca pe o bagatelă. În acest timp, oameni neîndrituiţi să stea în ele, nu doresc să părăsească locuinţe de protocol. Care este dificultatea statului de drept de a-i lua de mână, după atâţia ani – de la dna Mioara Roman la dl Gelu Voiculescu Voican şi ai scoate din locuinţele de care par a se fi lipit mai tare ca marca de scrisoare? De dl Mircea Geoană nu spun nimic, că e prea lipsit de mijloace materiale.

Au fost anii 90 un start ratat pentru România scăpată de dictatură?
Cred că da. S-a ratat în serie. Se ratează şi azi. Deficitul de strategie, de tactică şi de voinţă politică a devenit azi aproape insurmontabil. De aceea niciun guvern nu poate face mare lucru. La datoriile zilei se adaugă muntele de datorii de dinainte. Când se discută asemenea subiecte, există doar două limbaje – acuzaţiile sângeroase, injuriile, blestemele sau un soi aiuritor de impersonal: “Nu s-a făcut aia, nu s-a realizat ailalta. Nu a fost începută aia, nu a fost terminantă ailaltă”, spun oameni politici de toate culorile. O întrebare – cine anume ar fi trebuit sa facă aia şi ailaltă, dacă nu ei, aleşii poporului? Ai sentimentul că aproape toţi cei trecuţi pe la putere consideră că toate cele pe care nu le-au realizat, nu le-au început sau le-au început dar nu le-au terminat constituiau răspunderea extratereştrilor. Totuşi, nu-mi amintesc de vreo secţie de votare unde s-a ales între candidaţi de pe Marte, Lună şi din Galaxia Bragadiru.

Reforma statului, în acest caz, cine o face?
Nu am fost un admirator al guvernelor Boc, dar acele executive au fost obligate să facă paşi nepopulari, mai mulţi poate decât era suportabil într-o singură etapă, şi pentru că înaintea lor, multe alte executive s-au temut să ia taurul de coarne. Au preferat să mulgă vaca de coadă şi să părăsească functiile în glorie şi prosperitate, multă prosperitate personală. Prosperitate personală care nu i-a ocolit deloc nici pe colegii dlui Boc. Si ultimii au crezut, deseori, că au luat taurul de coarne, în vreme ce trăgeau cu ferocitate de tâţele vacii.

De ce ajungem mereu să trăim această dramă a ierarhiilor inversate?
Nu există o singură explicaţie pentru acest cerc vicios. Una dintre ele ar putea fi aceea că trăim cu capul în jos, circulăm pe stradă în mâini, citim cărţile cu paginile în jos, respectăm cu spatele şi urâm din toată inima. Astfel am dobândit o perspectivă ciudată asupra lumii – doar lucrurile cu josul în sus ni se par capabile să ne ducă cât mai sus. Clasicul “Numai cine nu munceşte, nu greşeşte” a fost substituit cu post-modernul “Numai cine greşeşte tot timpul, munceşte cu adevărat.” Magnetul nostru planetar are polii schimbaţi. Unii dintre noi o iau spre sud, ca să ajungă la Polul Nord, alţii o iau spre nord, ca să ajungă la Polul Sud. În felul acesta, în funcţie de preferinţe, Ţara de Foc s-ar afla fie în zona ecuatorială, fie în apropierea Veneţiei, pe lângă sediul faimoasei comisii a cărei autoritate o aducem în discuţie, când subiectul ne convine, sau o negăm, când subiectul e neconvenabil.

Cu alte cuvinte, puneţi lipsa de normalitate, starea de “cu susul în jos”, pe seama lipsei de caracter.
O pun pe seama unei ”chinte roiale”: lipsă de viziune, lipsă de cultură politică, lipsă de bun-simţ, lipsă de caracter şi abundenţă de “farmec”, unii îi spun şi ”excepţionalism românesc”.

Ca observator de la distanţă al lumii româneşti, cum vi se pare ea astăzi? Sunt multe voci care susţin că e printre cele mai divizate societăţi europene.
Polarizarea discursului public până la isterie, cultivarea războiului de gherilă până la acte de demenţă publicistică, decredibilizarea instituţiilor publice prin manipularea lor în scopuri personale, impingerea serviciilor secrete în lupta pentru putere şi orice ciolan politic, transformarea prezenţei în Parlamentul European într-un vehicul de a împuţi scena continentală cu scandaluri de acasă, iată câteva dintre “realizărilii“ ultimei decade. Probabil că România cheltuieşte lunar pe un parlamentar european 30-40,000 de Euro.

Cu ce s-a ales România din acest substanţial efort financiar? Cu mutarea unor spectacole autohtone dezolante, unele chiar pestilenţiale, pe “scenele” din Bruxelles, Strasbourg şi alte locuri. Îmi vine să sugerez ca europarlamentarii români să-şi plătească singuri toate cheltuielile şi, în plus, să plătească şi o taxă suplimentară, Taxa pe Gândire Mitocană, căci îi iau de idioţii pe cei care-i ţin acolo şi le vor plăti şi pensile viagere.

Aveţi convingerea că publicul n-a participat în niciun fel la “realizările” invocate? Calitatea celor care administrează România e într-adevăr foarte scăzută, dar ce se poate spune despre românii care îi trimit pe Vadim, Becali sau Elena Băsescu în PE?
A participat. Despre cei care au trimis în Parlamentul European ce au trimis tot ce pot spune este că nu mai sunt, demult, victime. Sunt complici.

Trădarea muncitorilor. O istorie nescrisă
 

Credeţi că intelectualii au, în general, o datorie critică faţă de felul în care funcţionează societăţile lor? Şi vă întreb acest lucru aplicat: ar fi trebuit să facă intelectualii români ceva şi n-au făcut?
Despre datoriile intelectualilor din timpul dictaturii comuniste am scris pe larg în “Frig sau frică? Despre condiţia intelectualului roman”, prin 1983-1984. Nu mi-am făcut mulţi prieteni cu acele pagini. Dar am mai scris şi altceva. Şi anume, vinovăţia intelectualităţii era imensă, dar nimeni nu vorbea şi de vinovăţia clasei muncitoare. Nu ni se spunea că ea, clasa muncitoare, este forţa conducătoare? Nu ni se spunea că partidul este, în primul rând, emanaţia şi reprezentantul acelei clase? Evident, ştiam cu toţi că este o minciună, dar cei care ar fi trebuit să fie primii în a spune “Aşa nu se mai poate! Vorbiţi şi acţionaţi în numele nostru, fără să ţineţi cont de ce gândim, ce dorim” erau, în opinia mea, exact membrii clasei muncitoare. De câte ori s-a produs un pas în această direcţie, la vârf şocul a fost cu mult mai mare decât cel produs de ce declarase un intelectual.

Sigur, rămânem prizonierii certitudinii că intelectualii au datoria de care pomeniţi, numai că nu e nimic de făcut când ei, intelectualii, nu doresc să-şi exercite o asemenea datorie, încurajaţi fiind şi de experienţa că practicarea “pupincurismului” este cu mult mai rentabilă decât exercitarea spiritului critic.

Cu alte cuvinte, şi unii, şi alţii, şi intelectualii, şi muncitorii şi-au ratat această misiune critică?
Prin “trădarea intelectualilor” nu se înţelege că intelectualii au fost trădaţi de cineva, ci că ei, intelectualii şi-au cam trădat obligaţiile. Printre trădătorii unui moment ori al altuia s-au aflat şi muncitori. Totuşi, nu a apărut şi o carte intitulată “Trădarea muncitorilor”. Şi asta ar fi suficient să le amintească intelectualilor ce obligaţii au. Adevărul este că, aşa cum există lumpenproletariat, produs de şomaj, pauperizare şi declasarea socială, există şi lumpen-elită, produsă de pauperizarea morală.

Acest tip de pauperizare fiind produsul cui? Ce resorturi o determină?
Resorturile sunt cu mult mai mult de natură internă, decât de provenienţă externă. Nu cred că cineva poate fi transformat în lichea, dacă acel cineva nu are oarece vocaţie de a fi lichea.

CV

Născut la Timişoara în 1945, Dorin Tudoran este una dintre cele mai importante figuri ale disidenţei anticomuniste din România. Emigrat în SUA în vara anului 1985, după mai multe ciocniri cu Securitatea şi o grevă a foamei de 40 de zile, Tudoran debutase ca poet în 1973, primind – până la clasarea sa ca scriitor interzis – două premii importante ale Uniunii Scriitorilor.

Deşi a renunţat la poezie pentru a nu mai cocheta din exil cu ideea că va putea rămâne un profesionist al scrisului, Tudoran n-a depus armele, publicând frecvent comentarii în marginea realităţilor din România ultimilor 30 de ani. Despre controversata sa relaţie cu Dan Voiculescu, al cărui partid l-a consiliat în 2004, mâine, în a doua parte a interviului.

Scurt epilog despre poezie. Şi un Nobel românesc

 

Vă deranjează că Tudoran-disidentul l-a înghiţit pe Tudoran-poetul în memoria publicului românesc?
Mă deranjează ori nu, este irelevant, căci nu pot schimba nimic. Este o treabă strict între Tudoran-poetul şi Tudoran-disidentul şi între ei nu mă pot amesteca nici măcar eu. Considerând că am debutat în 1973 şi prin 1983-84 eram deja un scriitor interzis, iar în 1985 am părăsit România, abandonând scrisul, e aproape un miracol că se mai ştie câte ceva despre poetul Dorin Tudoran.

De ce nu aţi continuat să scrieţi poezie şi după părăsirea României?
Am renuntat sa mai scriu poezie dupa plecarea din Romania pentru a-mi reteza cheful de a cocheta cu ideea extrem de periculoasa ca, luand viata de la capat la 40 de ani, voi putea ramane un profesionist al scrisului. Intr-o lume in care numarul celor care traiesc numai din scris este infim, anumite decizii sunt foarte greu de luat. Ideea de a-mi supune familia unor restristi nemeritate pentru a-mi satisfice vanitatea, luxul de a continua sa scriu si o data pe an sa strig “Alo, da’ cu Nobelul meu cum ramane?” nu m-a tentat. De aceea, spre sfarsitul fiecarui an, sufar ca alti 500 de nobelabili romani intra in sarbatorile de iarna bosumflati in chip copilaresc.

Să înţeleg din ironia dumneavoastră că, după ce au rezistat prin cultură, scriind de amorul artei înainte de 1989, românii nu rezistă astăzi amorului propriu?
De amor propriu suferim mai toţi, preferabil ar fi să-l exhibăm cât mai rar cu putinţă. Să zicem doar o dată pe an şi doar în anii bisecţi.

 

Acest articol face parte din seria publicistică "Ce facem cu România", realizată de Adevărul în parteneriat cu platforma media independentă "România de la zero"

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările