INTERVIU Cristina Lapis, fondatoarea Sanctuarului de urşi de la Zărneşti: „Am ajuns să facem turism de vânătoare în România. Suntem de râsul Europei“

INTERVIU Cristina Lapis, fondatoarea Sanctuarului de urşi de la Zărneşti: „Am ajuns să facem turism de vânătoare în România. Suntem de râsul Europei“

Cristina Lapis a înfiinţat, în 2005, Sanctuarul de urşi Libearty, la Zărneşti, în jud. Braşov, pentru a le oferi o viaţă normală urşilor eliberaţi din captivitate

Cristina Lapis (65 de ani), preşedinta Asociaţiei Milioane de Prieteni şi fondatoarea Sanctuarului de Urşi Libearty de la Zărneşti, explică de ce împuşcarea urşilor bruni nu rezolvă problema atacurilor asupra gospodăriilor şi care sunt soluţiile pentru oprirea conflictului dintre om şi urs.

Ştiri pe aceeaşi temă

La începutul lunii mai, Guvernul României a ajuns personaj negativ în presa internaţională după ce s-a aflat de împuşcarea ursului Arthur - considerat cel mai mare din Europa, de către prinţul Emanuel von und zu Liechtenstein, care locuieşte într-un castel din Austria. În luna martie, acesta a primit de la Ministerul Mediului un permis de vânătoare de patru zile pentru eliminarea unei ursoaice cu pui care ar fi cauzat pagube anul trecut la unele ferme din Ojdula, judeţul Covasna. Astfel, în data de 13 martie, prinţul a împuşcat un urs de 17 ani, un trofeu de 593 de puncte din totalul posibil de 600, pentru care ar fi plătit 7.000 de euro.
 
Evenimentul a starnit o mare indignare în rândul iubitorilor de animale, îndreptată atât către statul roman, care a permis omorârea ursului, cât şi către prinţul austriac. La câteva ore de la apariţia cazului în presă, ministrul Mediului, Tanczos Barna, a anunţat că a fost schimbată legislaţia privind extragerea prin împuşcare a urşilor care reprezintă un pericol pentru comunităţi. Astfel, dacă înainte exista un termen de 60 de zile de la eliberarea documentelor privind avizarea recoltării, iar legislaţia nu prevedea clar cine poate împuşca animalul, începând din 6 mai, exemplarele periculoase pot fi extrase în cel mult 15 zile, iar împuşcarea se face numai de către personalul tehnic al asociaţiei care solicită extragerea.
 
Direcţia Naţională Anticorupţie a deschis un dosar penal în care se investighează „in rem” fapte de abuz în serviciu în cazul uciderii ursului Arthur. Tanczos Barna a oferit asigurări că aşa-numitul „trofeu“ de vânătoare nu va pleca din România. Tot el a mai declarat că în mod „sigur“ există în România peste 7.000 de exemplare de urs, asta deşi niciodată nu a fost făcută o numărătoare exactă. De notat că, acelaşi ministru, în anul 2015, din poziţia de senator UDMR, propunea vânarea unui număr de 4.000 de urşi. „Nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei“, spunea el.
 
Potrivit ministrului Mediului, anul trecut au murit, din cauza urşilor, 12 oameni, în 2019 opt oameni au căzut victime atacurilor, iar de la începutul acestui an există o victimă. În ultimii 3 ani, au fost acordate derogări pentru uciderea a 138 de urşi.
 
Cristina Lapis, preşedinta celei mai vechi asociaţii de protecţie a animalelor din România, cu o experienţă de 25 de ani în domeniu, povesteşte cum au ajuns urşii o problemă atât de mare pentru România şi care ar fi cele mai potrivite soluţii în aceste cazuri.
 
 
 
„Weekend Adevărul“:  Doamnă Lapis, cum a fost posibilă uciderea celui mai mare urs al României într-o ţară în care vânătoarea de trofee este interzisă din 2016?
 
Cristina Lapis: Vânătoarea ar fi trebuit să fie interzisă din momentul în care România a semnat Directiva Europeană, adică a ratificat Convenţia de la Berna (1993), prin care statul nostru se angajează fără rezerve să protejeze ursul brun. Dar, într-adevăr, din 2016, s-a interzis vânătoarea. Au rămas, însă, nişte derogări. Pe baza acestora a fost ucis ursul Arthur, profitându-se de o derogare care era pentru un alt urs. Aşadar, acest prinţ – oricât ar fi el de vinovat din punct de vedere moral, pentru că este o faptă oribilă –, din punct de vedere juridic nu este vinovat. Dacă conştiinţa lui îl lasă şi nu-l tulbură, asta e problema lui personală. Problema noastră este că cineva l-a ajutat să împuşte acest urs ca să se mândrească, vezi, Doamne!, ca a împuşcat unul dintre cei mai mari urşi din Europa – din ce am înţeles, nu doar de la noi. 
 
Despre ce fel de derogări vorbim?
 
Aceste derogări sunt permise de UE în cazuri foarte-foarte stricte. Adică nu aşa cum se procedează la noi – se primesc nişte reclamaţii, cum a fost şi zilele acestea într-un sat din Suceava, imediat se cere derogare şi se începe acţiunea de recoltare. De parcă am recolta porumb, nu ştiu de unde au scos termenii ăştia, „recoltare de urs“. Revenind, în momentul în care se dă derogare de la minister, se împuşcă ursul. Dar ursul nu vine să recunoască: „Stiţi, da, eu am venit, am atacat“. N-are sânge pe colţi ca Dracula. Se omoară un urs şi se zice: „Gata, am rezolvat problema, am omorât ursul vinovat“. Dar fără să se afle dacă a fost, într-adevăr vinovat.
 
Chiar aşa, cum se stabileşte dacă un urs a produs daune gospodăriilor şi trebuie îndepărtat?
 
Nu se poate stabili. E ca la om, îi intentezi un flagrant delict şi l-ai prins. Dacă nu l-ai prins asupra faptului – când mânca viţelul sau când a intrat într-o curte –, de unde poţi să ştii că nu e alt urs? Pentru că sunt mai mulţi, noi aveam în rezervaţie 113 urşi. Nu suntem capabili să îi diferenţiem pe toţi şi îi vedem în fiecare zi. De departe, nici nu poţi spune dacă unul e femelă sau bărbat. Uneori nici de aproape nu poţi să ştii, până nu îl întorci pe burtă. 
 
Toată lumea a înţeles că animalul vizat era o ursoaică cu pui. Dar şi vânarea ursoaicelor cu pui este interzisă.
 
Este absolut absurd. Din 2015, de când am înfiinţat rezervaţia de urşi, niciodată nu s-a dat derogare pentru o ursoaică cu pui. Ori a fost adusă în rezervaţie – că noi am luat din sălbăticie patru ursoaice cu pui ca să nu fie împuşcate –, ori a fost relocată – pentru că este absolut interzis de legea europeană să se împuşte o ursoaică cu pui. Deci asta a fost pentru deturnarea lucrurilor. Puteau să spună că e alt urs, în niciun caz o ursoaică cu pui. 
 

„N-A FOST O VÂNĂTOARE CORECTĂ“

 
De ce nu poate fi considerată o eroare acest incident nefericit?
 
Cu siguranţă, totul a fost plănuit. Pentru că derogarea era între 13 şi 17 martie, iar prinţul a venit în ziua de 13. Exact în prima zi, a venit din Liechtenstein, ştia unde e ursul, s-a dus direct la el şi s-a apropiat la 200 de metri – căci ca să îl împuşte direct în inimă, trebuie să fie foarte aproape. Ursul n-a avut nicio şansă. Nu e ca în Harap-Alb, care se lupta cu animalul piept la piept. E foarte greu de crezut că ar fi reuşit dacă nu era aranjată această vânătoare. În general, şi din păcate, urşii aceştia sunt hrăniţi de către asociaţiile de vânătoare. Sunt hrăniţi în anumite locuri în aşa fel încât, atunci când vrei să vânezi unul, numai faci semn cu mâna, ursul vine la mâncare, tu iei puşca în mână şi, ca la Ceauşescu, poţi să împuşti ce exemplar vrei. Deci, nici în cazul lui Arthur, n-a fost o vânătoare corectă. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate numi vânătoare. El a venit la fix, cu o hârtie care l-a acoperit, cu cineva din fondul de vânătoare care l-a dus exact, iar ursul a fost chemat special ca să fie împuşcat. Aşa s-a întâmplat, altfel nu se poate. Pentru că ursul ăla n-ar fi stat acolo, în plus ar fi fost un pericol, putea să îi atace şi să îi omoare. Acum, cine i-a dat prinţului derogarea, cine l-a plimbat pe acolo, cine i-a promis, nu ştim. Am înţeles că sunt mai multe anchete în curs.
 
Cum a reuşit prinţul Emanuel să plece acasă cu ursul, având în vedere că uciderea lui era interzisă?
 
Nu a fost primul care a procedat aşa. Acum un an şi ceva, fiul lui Trump a venit şi a împuşcat, acum cinci ani a venit Juan Carlos (n.r. – fostul rege al Spaniei) şi a împuşcat. Vorbesc acum de personalităţi, dar vin şi alţii. Aici e problema noastră – că am ajuns să facem turism de vânătoare, de omorât animalele din România. Se împuşcă şi ciocârliile din România. Aceste animale sunt vândute şi nimeni nu ştie exact preţul, pentru că unii care nu mai au animale în ţările lor – că şi ei le-au decimat în Franţa, Italia, Germania – vin să le împuşte la noi. În loc să le protejăm, mai ales că sunt protejate de lege, noi le oferim posibilitatea să le împuşte legal. Am ajuns de râsul Europei.

Din câte am înţeles, trofeul se pregăteşte undeva în judeţul Covasna, de către cineva care se ocupă de pregătirea pieilor, la o tăbăcărie, pentru că nu poţi să îl agăţi aşa, pe perete, sau să îl pui covor pe jos dacă nu e pregătit. Am înţeles că are capul cel mai mare pe care l-a avut vreodată un urs şi dacă sunt persoane care acceptă să pună aceste cadavre, care le amintesc de crimele lor, în casa lor sau în castelul lor, asta e problema lor. Problema noastră e ce facem în continuare şi cum vom supraveghea aceste derogări, care se vor da în continuare.
 

ÎNAINTEA DEROGĂRILOR SUNT NECESARE ANCHETE 

 
Acordarea derogărilor pare să fie o problemă dificil de rezolvat.
 
Înainte de a da o derogare trebuie făcută o anchetă, una ca la poliţie. A fost atacat un om. Nu ne ducem imediat şi îl arestăm pe primul venit şi zicem: „Ah, te-am văzut că treceai pe stradă, tu eşti vinovat“. Aşa e şi asta. Dacă ursul a atacat un om sau a intrat într-o grădină, imediat cerem derogare şi spunem că trebuie omorât ursul. Dar apoi este omorât ce urs aleg ei –  mai mare, mai mic, cum le convine –, şi i se comercializează şi carnea, ceea ce este interzis prin directiva europeană. Capturarea, comercializarea, omorârea, folosirea ursului, animal protejat, este interzisă. Dar, odată omorât, carnea i se vinde la restaurante, că am rămas singurii din Europa care mănâncă labă de urs, ca barbarii. Astfel de lucruri se întâmplă de multe ori. Aici ar trebui lucrat: ca derogările să fie deja publice şi să aibă în spate o anchetă serioasă. 
 
Dacă derogările care s-ar da ar fi corecte, s-ar da pe baza unor anchete serioase, ar fi publicate, adică s-ar ajunge ca oricine doreşte să poată vedea în baza cărui fapt a fost dată această derogare, am putea face ceva. Am ajuns de râsul Europei. Se vorbeşte în toate ziarele din lume că s-a dat o derogare pentru o ursoaică cu pui, ceea ce era interzis din prima, şi s-a vânat cel mai mare urs de către un prinţ, care e cunoscut ca mare amator de trofee şi vânează în întreaga lume. Asta se vede clar că e o greşeală mare pe care ursul a plătit-o cu viaţa.
     
„Am putea face un momument pentru urşii martiri împuşcaţi în România.“
 
Noi urşi martiri avem destui. Am putea face un momument pentru urşii martiri împuşcaţi în România. De exemplu, urs împuşcat la Sibiu într-o vază de flori - un ursuleţ mic, de un an, care ar fi putut să fie relocat, şi pe care aşa l-au hăituit până când l-au împuşcat. El era mai speriat decât toată lumea aia care urla şi a ajuns să moară într-o vază de flori. Alţi urşi împuşcaţi în condiţii teribile: ursoaica împuşcată şi ursuleţii rămaşi să lingă sângele mamei. Şi câţi au fost omorâţi pe DN1... Cel care s-a chinuit şi a urlat 12 ore pe DN1 şi a murit singur acolo pentru că nimeni nu a vrut să intervină. Ăştia sunt urşii martiri din România. 
 
Consideraţi că boicotarea castelului printului prin review-uri negative a fost o abordare corectă a românilor?
 
Nu numai românii, ci şi oameni din alte ţări şi-au arătat nemulţumirea faţă de felul în care a acţionat acest om. Asta e o problemă între el şi castelul lui. Totuşi, pe el probabil că nu îl deranjează foarte mult lucrul ăsta, căci vor trece câteva săptămâni, totul va reintra în normal şi lumea se va duce în continuare să viziteze castelul. Iar din urs a rămas o blană şi un cap de urs trist care vor fi agăţate pe undeva.

De unde ştim ca Arthur era „cel mai mare urs al României“, aşa cum a fost prezentat?
 
Probabil că era foarte bine cunoscut şi îl aşteptau de mult la cotitură. În primul rând, ursul trebuie să aibă o anumită vârstă ca să aibă capul mai mare, deci a fost studiat de mai mult timp. Probabil s-a pus întrebarea: Aveţi vreun urs mai mare în România? Şi probabil că avem mai mulţi, nu cred că este chiar cel mai mare. Că dacă nu îi pui unul lângă altul şi să-i măsori pe toţi, nu poţi spune exact care este mai mare sau mai mic cu câţiva centimetri. Dar s-a făcut invitaţia, s-a spus: aşteptaţi, când o să fie gata ursul de împuşcat, obţinem şi autorizaţie, şi când s-a făcut tot, a fost invitat, l-a împuşcat şi, sigur, ca să îi dea şi mai multă valoare s-a spus că e cel mai mare.
 
    
 
Ce ar trebui să facă în primul rând ministerul Mediului pentru a regla astfel de situaţii?
 
Ministerul ar trebui să facă o adunare, cu toţi cei care pot interveni, şi aici mă refer de la asociaţii pentru protecţia animanelor, până la asociaţia vânătorilor. Pentru mine, asociaţia vânătorilor este cea care se îngrijeşte de un spaţiu care i s-a dat în regie, unde există animale. Ei sunt obligaţi să aibă grijă ca animalele să rămână în spaţiul acela, de aceea sunt gestionarii unui fond de vânătoare. Au tot interesul să-şi ţină animalele acolo. Aşadar, dacă un urs e bolnav, bătrân, dacă nu se mai hrăneşte, în loc să îl lase să îl sfâşie lupii sau alte animale, îl împuşti ca să nu sufere, da. Dar să te duci să împuşti de bunăvoie un urs de 17 ani, care ar regla echilibrul în pădure, asta nu înseamnă vânătoare, asta înseamnă ucidere. Ar trebui să le spunem lucrurilor pe nume. Multă nume nu înţelege ce înseamnă „recoltare de urs“, asta înseamnă: se împuşcă un urs. „Se recoltează“ nu are niciun sens şi produce o confuzie, probabil în mod intenţionat, ca să nu aibă un impact atât de puternic. Sper ca măcar acest urs să nu fi murit degeaba. Acum nu mai putem face nimic să reparăm, dar trebuie să avem în vedere o strategie pentru a păstra populaţia echilibrată. 
 
„În România se trăieşte de milenii cu ursul, dar deodată, acum, când avem şi metode tehnice avansate, nu mai putem trăi cu el.“
    
Vedem mereu imagini cu urşi care coboară în oraşe după hrană. De ce fac asta, chiar şi în timpul verii, când se presupune că au hrană în pădure?
 
Ursul nu intră în curţile oamenilor pentru că vrea să le facă rău sau să-i atace. Atunci când intră într-o grădină, el e flămând şi sigur că vine atras fiind de miros de carne, de fructe şi altele. Dacă pe marginea drumului, la sate, la pensiuni, pe pârtiile de schi, ar fi nişte garduri electrice care să-i împiedice, care să le delimiteze spaţiile, ca ei să înţeleagă: „Aici e locul nostru şi aici e locul oamenilor“. Dacă le-am avea, ursul s-ar opri acolo. Mai mult, dacă s-ar face plantaţii de porumb – pentru că ursul caută porumbul – sau de pomi fructiferi, la marginile oraşelor şi satelor care sunt învecinate cu pădurile, urşii s-ar opri acolo, n-ar mai da iama în grădina omului şi ar pleca înapoi. În Poiana Braşov a fost, la un moment dat, un urs, din păcate, şi el recoltat, pentru că a venit la cabana de la 1.800 de metri, adică în pădurea lui. Acum… Dacă ursul nu mai are voie nici în pădure, nici în oraş, nici nicăieri... A venit pentru că oamenii de acolo au agăţat nişte slăninele la uscat. Când tu ştii că eşti în pădure – unde sunt şi ursul, şi lupul, şi vulpea – şi agăţi afară, asta ce înseamnă? Că îi inviţi. A venit ursul şi a plătit cu viaţa. Deci trebuie să ştim ce vrem şi să fim coerenţi. Dacă vrem să păstrăm această populaţie de urşi – care este cea mai mare din Europa – trebuie să facem în aşa fel încât să nu existe conflict între om şi urs. Oamenii  trebuie să fie educaţi atunci când merg în pădure, trebuie să ştie că nu e a lor, ci a animalelor sălbatice. Trebuie să ne respectăm fiecare partea noastră. În România se trăieşte de milenii cu ursul, dar deodată, acum, în secolul XXI, când avem şi metode tehnice foarte avansate, nu mai putem trăi cu ursul. 
    
    
Statul este cel care ar trebui să planteze lanuri de porumb sau livezi dedicate urşilor?
 
Bineînţeles. Dacă ne uităm la ţările dezvoltate, de exemplu la Norvegia, care are 100 şi ceva de urşi, vom vedea că statul a cheluit opt milioane de dolari pentru a stabiliza populaţia şi pentru a crea condiţiile ca să nu existe acest conflict între om şi urs. Au făcut garduri electrice şi au plantat hrană pentru ei. Derogările ar trebui date numai după ce s-au încercat toate celelalte soluţii: garduri electrice, plantaţii, numerotarea urşilor şi mutarea lor – dacă într-o zonă sunt mai mulţi urşi, să fie luaţi şi duşi într-o zonă în care sunt mai puţini–, poate chiar castrarea lor pe o perioadă de câţiva ani pentru a le limita înmulţirea, ca să nu se recurgă la împuşcare. Deci derogarea nu se poate da aşa... Când se plânge cineva că: „Uite, a intrat în curtea mea un urs“. La noi se dă derogare pentru un urs şi se împuşcă un oarecare. Şi atunci, peste două-trei zile, apare iar ursul care a făcut probleme. Situaţia este tragică, pentru că de ani de zile, se dă cotă. Până în 2016, a existat o cotă de 300-400 de urşi de împuşcat anual. În afara acestei cote, tot au mai fost încă 100-200 de derogări, ceea ce dovedeşte că urşii care au fost împuşcaţi nu erau cei care creau probleme. 
 
Ce alte măsuri se mai iau în străinătate pentru protejarea populaţiilor de urşi?
    
M-am interesat şi eu la partenerii mei din ţările care se confruntă cu acestă situaţie: Norvegia, Suedia, Canada, unde sunt specialişti care de ani de zile au studiat cum să anuleze acest conflict între om şi urs. Părerile sunt împărţite. De exemplu, unii spun că indicată este microciparea urşilor care au intrat într-o grădină sau care au făcut o pagubă. Se prinde ursul, se microcipează, iar dacă vine a doua oară, se ştie că e acelaşi. Apoi, se încearcă o relocare a ursului într-o zonă îndepărtată. Ceea ce nu înseamnă că duci animalul la cinci kilometri de locul ăla, pentru că în 30 de minute se întoarce. La 500 de metri de Tuşnad, în Covasna, unde sunt cei mai mulţi urşi, există un observator de urşi, unde sunt hrăniţi ca să vină oamenii să îi vadă. În Gara Tuşnad este un anunţ: „Dacă vreţi o experienţă inedită, să vedeţi urşii în natură, mergeţi în locul cutare“. Vin oamenii, plătesc o taxă şi văd urşii. Dar asta se întâmplă la 500 de metri de oraş. În ziua în care urşii nu mai sunt hrăniţi, pornesc singuri. Cei 500 de metri îi fac în nici zece minute şi ajung în oraş. Asta este o abordare greşită căci facem din urşii aceştia, urşi dependenţi de noi. Ursul e oportunist. Dacă găseşte în fiecare zi mâncare acolo, el nu se mai duce în pădure să caute, ştie că omul îl hrăneşte. Şi atunci, are un comportament deviat de la rolul lui. 
 
E adevărat şi asta, că dacă nu găseşte mâncare în pădure, pentru că le luăm ciupercile, fructele de pădure, culegem tot, sigur că nu mai găseşte mâncare în cantitate normală, dar nici hrănirea asta de către om a ursului nu e normală. Şi atunci, în momentul în care nu îi dai, el vine să-şi caute, e şi normal. Şi găseşte la prima ladă de gunoi, unde gunoiul o parte e pus în ladă şi o parte pe jos, în pungi, că aşa e la noi. Mai sunt şi unii care profită de acestă situaţie şi zic: „Veniţi să vă arătăm urşii şi să faceţi poze!“ Şi îi invită acolo la gunoi. Şi aşa se fac poze cu urşii. De fapt, ei sunt speriaţi, traumatizaţi şi nu vin de plăcere. Dar toată dereglarea asta e din pricina omului, că s-a amestecat în viaţa animalelor sălbatice. Trebuie să ne ştim locul şi să acceptăm că nu suntem singuri pe planeta asta, că o împărţim cu animalele şi că avem nevoie unii de alţii. Este un ecosistem în care, odată ce o verigă se strică sau dispare, tot ecosistemul suferă.

Ce ar trebui să facă oamenii ale căror gospodarii sunt atacate? 
 
Să-şi pună gard electric. Pentru că atunci când îţi construieşti o casă, o pensiune, îţi cer aprobare de la pompieri, de la salubritate, de peste tot îţi trebuie autorizaţie. Tot aşa, trebuie să existe o autorizaţie de mediu. Unde îţi construieşti casa? - La marginea pădurii. - Atunci îţi trebuie o autorizaţie de mediu pe care nu ţi-o dăm decât dacă te protejezi, că dacă nu te protejezi o să vină ursul şi o să ţipi. Deci tu eşti obligat. Pensiunea, care are profit, poate să-şi pună singură un gard electric. În plus, impui condiţia: nu îţi pui grătarul afară, în curte, şi seara îl laşi şi necurăţat, mirosind a carne, ca să simtă ursul să vină la tine dacă ai vrut să îţi faci pensiune în pădure. Sigur că statul ar putea ajuta sătenii, fermierii. La cei care au animale, în loc să le dea despăgubiri că le-a omorât ursul cinci oi, mai bine le-ar da un gard electric gratuit. Pentru zonele în care nu există nici măcar curent electric, se poate face şi cu o baterie de maşină sau cu captor solar. 
 
 
 

FONDURILE DE VÂNĂTOARE, NEPĂSĂTOARE

 
În anumite păduri se aflau locuri special amenajate, din perioada comunistă, în care, periodic, era pusă hrană pentru animale. Acum mai există?
    
Bineînţeles, dar pentru că urşii nu mai aduc un câştig, nu mai au niciun interes să-i hrănească. Pentru că atâta timp cât urşii se împuşcau pe bani, banii ăia intrau în fondurile asociaţiei de vânătoare. Dar acum nu se mai împuşcă ca pe vremuri, aşa că sunt multe fonduri de vânătoare care nu mai vor urşi şi nu îi mai hrănesc.  Aşa au ajuns urşii pe străzile noastre. Dar greşeala a început din momentul în care au început să-i hrănească de fapt. Urşii trebuie lăsaţi liberi şi populaţia lor să se regularizeze singură. Adică dacă nu e destulă mâncare, nu se nasc atâţia urşi, ca la orice populaţie de animale. De exemplu, când sunt prea mulţi, şobolanii se mănâncă între ei, tocmai ca să nu moară de foame. Iar femelele devin sterile. 
 
Eu vreau să vorbim şi despre orfelinatul de urşi din Harghita. Unde ursuleţii a căror mama a fost omorâtă sunt duşi acolo, sunt îngrijiţi timp de doi ani, după care sunt eliberaţi. Şi aici e o incoerenţă. Ne plângem că sunt prea mulţi urşi şi trebuie omorâţi, atunci pentru ce eliberăm aceşti urşi? Ca să-I facem carne de tun? Îi eliberăm nemicrocipaţi. După doi ani în care i-ai hrănit, îi deschizi poarta şi îi zici: „Du-te în pădure şi hrăneşte-te singur!“ El poate se duce în primul sat pe care îl vede. De unde ştim de unde vin urşii ăştia? 
 
„Dacă s-ar da drumul la vânătoare, tot n-ar rezolva problema urşilor.“
     
Peste tot e o incoerenţă. Legea există şi este foarte bună, dar există o incoerenţă în cum se aplică, până la soluţiile care nu s-au luat deloc. Deci asta trebuie să arătăm, că există un moment zero la care trebuie să ne referim şi de la care trebuie să pornim, pentru că şi dacă s-ar da drumul la vânătoare acum şi să zicem că, Doamne fereşte, s-ar împuşca 1000 de urşi, tot n-ar rezolva problema. Pentru că, în primul rând, nu s-ar împuşca urşii care creează probleme, cei care ar trebui luaţi şi duşi în altă parte, să fie făcută o rezervaţie naturală pentru ei, şi să fie rezolvată situaţia celorlalţi urşi. Dacă nu se iau deciziile astea cât de curând, se va ajunge la începerea vânătorii de urşi, aşa cum s-au omorât milioane de câini înainte să se închidă robinetul. Adică, curge în baie apa, toată lumea şterge pe jos, omoară toţi câinii, dar nu opreşte nimeni robinetul să oprească înmulţirea lor. Exact în aceeaşi situaţie suntem. Ar fi bine să fie castraţi o parte din urşi ca să nu-i omorâm. Pe o perioadă de cinci ani, iar când se regularizează situaţia, urşii se lasă în continuare să se înmulţească. Dar aici se demonstrează că se vrea omorârea lor. Să spună că sunt prea mulţi şi trebuie vânaţi. 
 
    
Nu se ştie câţi urşi avem în pădurile din România în prezent. De ce amână autorităţile acest „inventar“?
 
Pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, îi aranjează. Necunoscând numărul, putem spune că sunt 7.000, că sunt 10.000, deci că trebuie vânaţi, că sunt prea mulţi. Dacă am ştii numărul lor exact şi am face o hartă a locurilor unde aceşti urşi ar putea trăi, atunci lucrurile s-ar simplifica.
    
Acesta ar fi primul pas, promis de toţi miniştrii pe care eu i-am cunoscut. Trebuie să fie o numărătoare contradictorie. Adică, la numărătoare ar trebui să fie şi specialişti din străinătate – care nu au niciun interes în România –, specialişti în domeniul mediului, cei de la fondurile de vânătoare şi de la asociaţii de protecţia animalelor. Ca la sfârşit, să nu se poată pune la îndoială, fiecare să tragă pe partea lui. Să se ajungă la o înţelegere clară, să se facă pe o metodă stabilită şi recunoscută la nivel european. Ulterior, am putea înfiinţa un parc naţional, unde să punem urşii care s-au mai învăţat pe la gunoaie, prin oraşe. Nici nu îşi dau seama vânătorii cât de bine s-ar câştiga din turismul de fotografie, mai ales că avem exemplare pe care nu le mai are nimeni. S-ar câştiga mai mult decât cu împuşcatul şi cu ruşinea pe care o aducem asupra ţării. Că ne-am vândut un urs cu 7000 de euro.
    
„Dacă omori un animal ca să te aperi sau că eşti flămând, e una. Să te duci cu burta plină la vânătoare să omori un animal nevinovat ca să te lauzi e cu totul altceva.“
De ce a rămas vânătoarea o activitate atât de populară pentru înalta societate a secolului XXI?
 
Pentru că omul a rămas acelaşi, nu a evoluat. Chiar aş spune că există o involuţie a omului. A evoluat ştiinţa, metodele tehnice, omul poartă alte haine, avem alte obiceiuri, dar a rămas la fel de sângeros ca înainte şi sunt unii oameni simt o plăcere să vadă un animal suferind, să se laude că sunt mai puternici. Pentru că ideea asta de a omorî un urs atât de mare, sau un leu sau un tigru, îi face să se simtă puternici. Nu îşi dau seamă că, de fapt, dacă nu luptă corp la corp şi cu aceleaşi arme, nu sunt deloc mai puternici, dimpotrivă, e o laşitate să te ascunzi şi să omori un animal cu luneta. Dacă îl omori ca să te aperi, dacă eşti flămând şi trebuie să supravieţuieşti, e altceva. Ne gândim la Nicolae Labiş: „Mănânc şi plâng/Plâng şi mănânc“, din Moartea Căprioarei. Aşa cum indienii omorau bizoni, dar înainte de a-i omorî, se rugau spiritelor să-i ierte pentru sacrificiul pe care îl făcea bizonul ca să îi hrănească. Dar faptul de a te duce cu burta plină la vânătoare să omori un animal nevinovat ca să te lauzi e cu totul altceva. Dar asta stă în conştiinţa şi în caracterul fiecărui om. 
 

POVESTEA URSULEŢULUI TEDDY BEAR

 
De exemplu, fostul preşedinte al SUA Theodore Roosevelt era vânător. La o vânătoare nu a găsit nici un animal şi n-a vânat, iar cei care l-au condus s-au simţit vinovaţi şi au legat de un pom un ursuleţ, i l-au prezentat şi i-au spus: „Domnule preşedinte, n-o să puteţi pleca fără să vânaţi un urs.“ Roosevelt s-a uitat la ursuleţ şi a spus: „Dacă eu împuşc acest urs, n-o să pot niciodată să mă mai uit în ochii copiilor mei.“ Şi de aici vine istoria ursuleţului de pluş, a lui Teddy Bear. După această poveste, un mic întreprinzător s-a gândit să facă un ursuleţ din nişte cârpe, s-a dus la soţia lui Roosevelt şi a întrebat-o dacă poate să îi dea numele de Teddy, - cum îl alinta ea pe preşedinte -, şi aşa primul ursuleţ de pluş s-a numit Teddy Bear.
 
 
Deci, dacă acest prinţ, care are copii, se poate uita în ochii copiilor lui, fiind şi medic pe deasupra, deci a depus jurământul lui Hipocrate, prin care s-a angajat să apere viaţa, noi nu ne putem pune întrebarea cum poate. Trebuie doar să acceptăm. Noi trebuie doar să nu mai dăm ocazia şi altora să profite de slăbiciunile sau de interesele băneşti ale unora pentru a face aşa ceva. Pentru că atunci când se vorbeşte de România în străinătate, nu se vorbeşte de un om, se vorbeşte de România. În momentul în care am emigrat în Franţa, era momentul în care erau hingheriadele în România, nu că acum s-au terminat, dar era o perioadă şi mai gravă, mi-era pur şi simplu ruşine să spun că sunt din România, pentru că de câte ori spuneam, primul lucru care mă întrebau era: „E adevărat că aşa se omoară câinii la voi?“. Acum suntem cunoscuţi în toată lumea despre urşi şi despre râşi şi despre alte animale pe care le-am dat la vânzare şi vin vânătorii din Italia să le vâneze. Consider că România are multe alte bogăţii şi frumuseţi neasemuite cu alte ţări şi ar putea să facă un turism care să ne facă cinste nu de care să ne fie ruşine.
 

Sanctuarul Libearty de la Zărneşti, raiul urşilor salvaţi din chinurile cumplite la care au fost supuşi de oameni

 
 

Cum a luat naştere Sanctuarul de Urşi de la Zărneşti? Care este povestea lui?
 
Povestea lui este foarte tristă. Asociaţia Milioane de Prieteni a fost creată acum aproape 25 de ani pentru câinii fără stăpân şi, în 2000, Societatea Mondială de Protecţie a Animalelor (WSPA), de la Londra, m-a contactat să mă întrebe dacă ştiu ceva de urşii care sunt închişi în cuşti pe lângă Braşov. Când am ajuns acolo, am găsit trei urşi închişi în nişte cuşti nenorocite, nemâncaţi şi uzi tot timpul – le dădeau apă cu furtunul şi ei încercau să prindă cât de puţină. Cei de la pensiune le aruncau sticle de bere înăuntru, iar ei călcau pe ele şi aveau labele pline de sânge. Am căzut în genunchi în faţa cuştilor şi am zis că trebuie să fac ceva. 
 
Era singurul caz?
 
Din păcate, nu. La o altă pensiune, lângă Castelul Bran, era ursoaica Maya, care nu mai voia să mănânce, pentru nu mai voia să trăiască. Am fost acolo cu soţul meu, am încercat să îi ducem hrană, eu i-am dat toate vitaminele pe care le aveam, intram la ea în cuşcă şi îi făceam curat. Am vrut să le lăsam celor de acolo mâncare, ca să nu mai mergem în fiecare zi, însă cel care îngrijea cât de cât acolo ne-a spus: „Doamnă, nu mai aduceţi, că oricum nu îi dau mâncarea ei, o dau la porci şi ea rămâne nemâncată“. Între timp, ea a început să-şi mănânce labele. Şi-a mâncat laba stângă. Am chemat medici din Germania şi pe doctorul Liviu Harbuz şi au operat-o. Rămăsese fără perniţe, efectiv fără labă. Noi mergeam în fiecare zi 100 de km. Hrăneam urşii din Poiană, coboram pe Râşnov şi o hrăneam pe Maya, iar pe drumul dintre Râşnov şi Bran mai era o unitate militară unde mai era şi acolo un urs. Câteva luni am făcut asta eu şi soţul, apoi mergeam pe rând, apoi prietenii noştri s-au oferit toţi să meargă. Timp de şapte ani am făcut drumurile astea. Şapte ani am încercat să îi hrănim şi să le dăm apă, că nici apă nu le dădeau, spuneau că apa costă. Ne-au cerut să le plătim apa. 

URSUL CARE A DETERMINAT-O SĂ RIDICE SANCTUARUL

 
Ce aţi reuşit în cazul Mayei?
 
Maya nu a rezistat foarte mult pentru, că după ce şi-a mâncat laba stângă, şi-a mâncat-o şi pe cea dreaptă şi a murit în braţele mele. Atunci a fost declicul – când am jurat şi eu, şi soţul meu că o să facem tot ce ne stă în putinţă ca să îi salvăm pe aceşti urşi. Între timp, dintre cei trei urşi din Poiană, au mai rămas doar doi, Cristi şi Lidia, celălalt fiind împuşcat în cuşcă, pentru trofeu. La fel s-a întâmplat şi cu cel de la unitatea militară – din carnea lui au făcut salam.
Cum aţi ridicat, efectiv, sanctuarul?
 
Aflându-mă la o conferinţă la Sank Petersburg, organizată de Human Society din America, cei de la Societatea Mondială mi-au spus că mă ajută ei să ridic sanctuarul, doar să fac rost de un teren. Am primit mai multe oferte, dar cea mai bună a fost cea de la Primăria Zărneşti, care mi-a oferit 80 de hectare de păşune împădurită, unde sunt foarte mulţi stejari – urşii mănâncă ghinde. E un loc nespus de bun pentru ei –  au şi apă şi am putut să le facem piscine. Aşa am făcut un parteneriat public-privat cu Societatea Mondială, care ţine de 15 ani. Sigur, la început nici nu m-am gândit că vom ajunge să găzduim 110 urşi şi să fim cel mai mare sanctuar. Dacă Maya nu mi-ar fi murit în braţe, nu aş fi avut curajul să mă apuc de aşa ceva. Dar atât de tare m-a impresionat, pentru că ne cunoştea atât de bine. Ne aştepta, cunoştea motorul, când auzea maşina noastră, se ridica în două labe şi stătea pe cuşcă. Cât stăteam cu ea, era cuminte, cum plecam, începea să-şi mănânce labele. Este un sindrom de automutilare, care se întâmpla din cauza captivităţii. Aşa cum unii oameni nu rezistă în puşcărie şi se spânzură. I-am promis că o s-o eliberăm, am vrut la un moment dat să cumpărăm noi un teren unde să o ducem, dar se pare că martirul ei nu a fost degeaba şi că măcar datorită ei s-a înfiinţat acest sanctuar.
 
 

URŞI CAPTIVI TIMP DE 30 DE ANI

Cum au ajuns urşii pe mâna acelor oameni? 
 
Fără niciun drept, pentru că legea interzicea de atunci să ţii animale sălbatice în captivitate. Dar am avut o întrevedere cu ministrul Agriculturii, care se ocupa pe vremuri de problema asta, şi ne-a spus nu există locuri în grădinile zoologice – ceea e adevărat –, şi că nu au unde să mute urşii ăia. Bineînţeles că în natură nu mai ai cum să le dai drumul după ce i-ai ţinut închişi 30 de ani. De exemplu, când ne-am dus noi la el, Cristi avea 25 de ani şi a mai trait apoi la noi încă şapte ani. Sunt urşi pe care, după ce i-ai obişnuit aşa, nu mai poţi să le dai drumul în libertate.
 
Cum au fost capturaţi aceşti urşi?
 
La fel cum se întâmplă şi astăzi: mama-urs este împuşcată, iar ursuleţii sunt luaţi şi vânduţi ilegal în stânga şi în dreapta. Dar mai sunt şi alte cazuri. De exemplu, am găsit doi urşi la o fabrică de pâine, dacă vă vine să credeţi… Se împerecheau în cuşcă şi puii erau vânduţi. Acolo, soţul meu era să primească bătaie pentru că i-a fotografiat. Alt caz la Mănăstirea Cotmeana de lângă Piteşti. Acolo, ne-au închis în mănăstire. Soţul meu, care era pe vremea aia Consul Onorific al Franţei, a trebuit să cheme poliţia ca să ne elibereze din mănăstire. Aveau un urs pe care îl ţineau acolo, îi dădeau ţigări, şi l-am eliberat cu ajutorul PRO TV-ului, care a venit cu camera ascunsă şi a făcut un reportaj, s-a făcut un scandal şi până la urmă ni l-au dat. Întâi ne ceruseră 10.000 de dolari pe el… Alt urs a fost găsit la fabrica de uraniu, unul la o pompă de benzină între Sibiu şi Făgăraş. Asta a fost acum vreo 15 ani, dar vă vine să credeţi că încă mai sunt în România cazuri de acest fel?
 
Ce cazuri de urşi ţinuţi în captivitate cunoaşteţi şi în prezent?
 
În prezent, la Pensiunea Straja, din Hunedoara, au un urs închis – îi fac tort de ziua lui, îi dau să bea bere, turiştii vin să-l vadă. Noi am depus mii de reclamaţii: la Garda de Mediu, la Ministerul Mediului, la Agenţia de Mediu, dar nu se rezolvă nimic. Mai există Ferma de Urşi la Fântânele, unde un cetăţean a cumpărat doi urşi de la grădina zoologică, i-a împerecheat, şi timp de 30 de ani i-a vândut pe internet. Televiziunea franceză a făcut un reportaj cu camera ascunsă şi el a recunoscut că vinde doi pui de urs cu 6.000 de euro, îi duce şi în Franţa. Am fost la toate autorităţile şi răspunsul a fost că, nefiind autorizat, nu poate fi controlat. Din cei nouă urşi pe care i-a avut, i-au mai rămas doi. Restul, ce a făcut cu ei, numai el ştie. Urşii stau în nişte cuşti suprapuse, nu ating pământul, şi Direcţia Sanitar Veterinară spune că au toate condiţiile, că au bucătărie, sală de joacă, sală de odihnă, piscină, adică e un fel de grădiniţă, iar în filmuleţ se vede că ei stau în nişte cuşti suprapuse. Dacă n-ar fi aşa tragic, ar fi de râs... Poate, cine ştie, cineva se sesizează. Foarte mulţi urşi i-am eliberat cu ajutorul presei, pentru că odată apărut în media, le-a fost greu să mai camufleze.
 
„Urşii aduşi de la circ nu mâncau până nu făceau piruetă.“
 
Care este procesul prin care urşii ţinuţi captivi se adaptează la libertate?
 
În primul rând, intră într-un training area, adică într-o partea a rezervaţiei unde se învaţă cu libertatea. Pentru că sunt unii urşi care n-au pus laba pe iarbă vreodată, rămân şase luni pe bucăţica aia de ciment care este la ieşirea din cuşcă. Mai întinde laba şi simte iarba şi şi-o retrage imediat. Sunt urşi care au stat singuri 30 de ani şi le e frică de alţi urşi. Mai repede vine ursul spre om, pentru că îl cunoaşte şi i-a dat de mâncare, decât spre un alt urs. Sunt urşi care sunt închişi în cuşca lor imaginară şi, deşi au toată rezervaţia înainte, se învârt în jurul unui pom poate şi timp de cinci luni. Am avut urşi care timp de doi ani au stat într-un colţ. Asta înseamnă trauma pe care o au după atâţia ani de puşcărie. Am adus urşi de la circ care, atunci când le dădeai de mâncare, nu mâncau până nu făceau piruetă. Salvarea lor vine de la ceilalţi urşi, pentru că uneori ceilalţi vin după ei, ca şi când le-ar spune: „Hai, bă, nu vezi ce avem aici? Nu mai sta acolo, nu te mai chinui“. Este cazul ursoaicei Ina, care a fost dat la televiziune, care vine de la Piatra Neamţ şi care se învârte în jurul unui bolovan. Am luat bolovanul, am pus altceva, dar ea tot pe cărarea aia se învârte. Se mai duce cu ceilalţi, iar când vede lume, iar vine şi se învârte acolo. E foarte greu, rămân cu traume pe viaţă. Sigur, cu timpul încep şi să hiberneze, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa lor, iar hibernarea este vitală pentru metabolismul lor. Încet, natura îşi reintră în drepturi, dar foarte greu şi cu traume foarte mari.
    
 
 

„CEL MAI ETIC SANCTUAR DIN LUME“ 

La ce cheltuieli lunare ajunge Sanctuarul pentru îngrijirea acestor animale?
 
În jur de 60.000 de euro pe lună. Urşii mănâncă două tone de mâncare pe zi. Avem trei maşini care transportă mâncarea, avem 17 angajaţi, încă şase angajaţi la sistemul video care merge zi şi noapte, avem firma de pază care şi ea reprezintă cheltuieli. E o întreagă structură care trebuie îngrijită, toate astea au un cost. 
 
Cum acoperiţi aceste costuri?
 
În primul rând, ne sprijină partenerii noştri, adică World Animal Protection, care în fiecare lună ne dau o cotă din cheltuieli. Apoi, Fundaţia Brigitte Bargot, asociaţia germană Bund Gegen Missbrauch der tiere, care ne sunt parteneri de 20 de ani şi care ne ajută şi cu adăpostul de câini. Primim donaţii şi de la persoane private, redirecţionarea a 3,5% din impozitul pe venit şi, bineînţeles, mai sunt şi biletele de intrare la sanctuar. Ni s-a întâmplat ca la intrare oamenii să spună că biletul este prea scump, dar la ieşire să ne felicite pentru ce facem. Este o satisfacţie că oamenii apreciază şi îşi dau seama de cheluielile pe care le avem ca să ţinem acest sanctuar la standarde înalte – fapt pentru care, în 2016, a fost ales „Cel mai etic sanctuar din lume“. 
 
 
Asociaţia Milioane de Prieteni a fost sprijinită de stat pentru acest serviciu pe care îl face României?
 
Nu, n-am fost niciodată sprijiniţi de statul român, numai de partenerii din străinătate. În România, însă, avem donatori mai mulţi decât aş fi crezut vreodată – mulţi dau din puţinul lor pentru a sprijini sanctuarul. 
 

„LA ZOO ŞI LA CIRC NU ESTE NIMIC EDUCATIV“

 
Din perspectiva dumneavoastră, ar trebui închise toate grădinile zoologice din România?
 
În 15 ani, multe grădini zoologice s-au închis pentru că nu mai respectau normele europene – din 25 de grădini zoologice, au rămas 12. De la aceste grădini zoologice, noi am luat toţi urşii pe care nu aveau unde să îi ducă în altă parte. Dar problema grădinilor zoologice nu s-a terminat, pentru că înmulţesc în continuare animale, că ei cred că atracţia publicului e mai mare dacă au pui. Fapt pentru care, acum am luat de la Rădăuţi o ursoaică, care a stat 38 de ani pe ciment, şi doi pui de un an şi jumătate. Mai au doi pui, făcuţi anul ăsta. Sigur că, în condiţiile astea, în 500 de metri pătraţi, nu au dreptul să ţină atâtea animale şi strigă „Ajutor!“. Dar le-am oferit ajutorul cu condiţia să ne lase să sterilizăm ursul.Materiale pt blog si articole – Google Drive

Grădinile care respectă regulile de ţinere a animalelor, sigur că pot rămâne deschise, pentru că încă există o obişnuinţă a oamenilor merge acolo. Dar nu este deloc educativ, pentru că una e să vezi un animal în mediul lui natural şi alta e să îl vezi închis – îşi schimbă comportamentul. Sunt şi în străinătate parcuri, dar care oferă un spaţiu generos şi o calitate a vieţii pentru animale. De exemplu, cel mai trist e să vezi o vulpe închisă, pentru că vulpea, într-un ţarc, nu face altceva decât ture de la stânga la dreapta şi nu se opreşte absolut deloc. Asta nu înseamnă că ai văzut o vulpe, asta înseamnă că ai văzut un animal chinuit. E la fel ca şi la circ. Nu poate fi educativ să duci un copil la circ. Ce să vadă? Un urs care merge pe bicicletă? Toţi urşii pe care îi luăm din grădinile zoologice au probleme de artrită, că au stat în umezeală şi pe beton.
 
    

COPIII CARE N-AU MAI VRUT LA CIRC

Aţi avut animale preluate de la circ?
 
Avem o ursoaică pe care l-am luat de la circul Globus, care are labele din spate distruse. Ursoaica acesta, la şase ani, n-a mai vrut să intre în arenă. Au bătut-o, au ţinut-o nemâncată, au făcut tot ce au putut ca să o forţeze – ea prefera să moară. Directorului i-a fost milă de ea şi ne-a dat-o nouă. Şi astăzi o deosebim de ceilalţi urşi din cauza faptului că labele din spate sunt absolut distruse. Nu este rolul unui urs să meargă pe bicicletă. Şi, ca să vedeţi, când le-am spus copiilor care vin să viziteze sanctuarul: „Uite, asta e o ursoaică care mergea pe bicicletă“, prima reacţie a fost să se amuze, dar eu le-am zis: „Nu glumiţi. Uitaţi-vă la ea cum merge!“. Fetiţele, majoritatea, au început să plângă, iar după această vizită, la o lună-două, directorul şcolii m-a sunat şi mi-a zis: „Doamnă, ce aţi făcut cu copiii ăia ai mei?“ – „Dar ce s-a întâmplat?“- „Păi cum, doamna Lapis, că au venit ăştia de la circ şi niciun copil nu a vrut să cumpere bilet.“ Deci singuri şi-au dat seama că nu e asta ce vor să vadă. În plus, după ce vin în rezervaţie, copiii completează un chestionar şi toate răspunsurile sunt unanime: „De ce să ţinem animale închise, când uite ce fericite sunt libere? Uite ce apă murdară aveau la zoo şi uite ce apă curgătoare au aici!“ 
 
De opt ani avem câte o oră de educaţie de protecţie a animalelor în şcoli, program susţinut de Comisia Europeană. S-a ajuns ca părinţii să vină să ne roage să facem orele astea, profesorii să vină să asiste la ore din curiozitate, iar copiii sunt foarte preocupaţi. 98% din copii nu vor să mai iasă în pauză, ca să mai stea 10 minute, să asiste la ora noastră. Noi avem pe site posibilitatea de a adopta un urs şi preţul minim este 5 euro. Sunt clase de copii care au pus fiecare câte un bănuţ şi au adoptat un urs. Au un certificat de adopţie pe care şi l-au pus în clasă, adună cornurile pe care nu le mănâncă la şcoală şi vin câteodată să-i aducă un coş plin de cornuri ursuleţului lor. Aşa se învaţă să iubeşti fără să posedezi, pentru că a iubi nu înseamnă a poseda. 
Aşa se schimbă mentalităţile. Acum, de un an, avem un material tot pentru copii despre deşeurile de plastic, se numeşte „Supa de plastic“, e o cărticică pe care am făcut-o împreună cu Ministerul mediului din Germania. Acum un an, l-am rugat pe fostul ministru al Mediului să participe la această educaţie măcar cu numele şi nici măcar nu a avut curiozitate să citească, să vadă dacă e interesant pentru educaţia copiilor şi să-şi pună o ştampilă, să zică: „Da, sunt şi eu acolo“. Închipuiţi-vă, când râurile noastre sunt pline de plastic. În urma câtorva ore pe care le-am făcut cu copii, au venit părinţii care au spus: „Ce le-aţi făcut, doamnă? Lăsaţi-mă în pace şi cu asta! Nu pot să mai arunc o sticlă că mă trage fiu-miu de mânecă: «Nu arunca, tata, că mănâncă peştele sticla»“. Ca să vedeţi ce impact are! Copiii vor fi cetăţenii de mâine, care, să sperăm, că dacă mai e ceva de făcut pentru salvarea planetei, vor reuşi să o salveze.
 

„URŞII NU SUNT PROPRIETATEA NIMĂNUI“

 
În Piatra Neamţ, la cererea cetăţenilor, grădina zoologică va fi închisă în luna august, după 117 ani de funcţionare. Vă dă asta o speranţă că noile generaţii vor schimba aceste practici inumane?
 
Eu am mare speranţă în tânăra generaţie – vor să schimbe ceva, vor să trăiască în armonie cu natura. Din Piatra Neamţ am luat şi noi cu foarte mare greutate doi urşi, chinuiţi rău de tot acolo, pentru că fostul primar considera că e ursul lui şi nu voia să-l dea, deşi nimeni din oraş nu mai voia să-l vadă acolo. De aceea, am şi propus în România un referendum pentru problema urşilor. Să vedem dacă, într-adevăr, oamenii de la noi mai vor să avem urşi sau nu. Pentru că decid câteva persoane şi spun că trebuie să împuşcăm urşii, că sunt prea mulţi, dar urşii nu sunt propritatea Ministerului Mediului, ei fac parte din patrimoniul nostru. Şi dacă noi decidem că vrem să mai avem urşi, atunci trebuie găsite soluţii de convieţuire, aşa încât să putem trăi în bună înţelegere. Urşii nu sunt proprietatea nimănui şi au şi ei dreptul la viaţă ca toate celelalte animale. La rezervaţie vin turişti din toată lumea să vadă urşii, deci reprezintă o mare atracţie. Dacă în locul puştii, s-ar folosi aparatul de fotografiat şi s-ar face parcuri naţionale, s-ar şi câştiga mult, deci ar avea cu ce să întreţină aceşti urşi, şi ar fi mândrie pentru ţara asta. 
 

Numele:
Cristina Lapis
Data şi locul naşterii: 
11 decembrie 1955, Braşov
 
Studiile şi cariera: 
  • În 1978, a absolvit Facultatea de ştiinţe economice din Bucureşti, secţia comerţ extern
  • În 1997 a înfiinţat prima asociaţie pentru protecţia animalelor din România, „Milioane de Prieteni“
  • În 1998 a creat Comitetul Internaţional pentru câinii străzii, alături de 12 asociaţii din străinătate şi a înfiinţat un adăpost de câini în Braşov
  • În 2005 a înfiinţat Sanctuarul de Urşi Liberaty de la Zărneşti, pentru urşii captivi din România.

Locuieşte în: Braşov

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările