INTERVIU Conferenţiar Rodica Ianole, despre programele de tip nudge: „Nu orice idee «deşteaptă» din punct de vedere psihologic este un nudge”

Conferenţiarul Rodica Ianole se ocupă de studiul programelor de tip nudge            FOTO: researchgate.net

Peste 75 de ţări din întreaga lume utilizează programe de tip nudge care se referă la influenţarea oamenilor prin schimbări la nivelul politicilor guvernamentale pentru ca aceştia să realizeze acţiuni care să fie în interesul lor pe termen lung. Rodica Ianole, coordonator al programului de masterat în economie comportamentală la Facultatea de Administraţie şi Afaceri, a explicat, într-un interviu pentru „Adevărul”, ce înseamnă aceste programe.

În 2017, pentru contribuţiile în economia comportamentală,Richard Thaler câştiga premiul Nobel. Economistul este unul dintre pionierii teoriei „nudge” care evidenţiază cum fac oamenii alegeri greşite sau iraţionale şi cum ar putea, prin intermediul aşa-numitelor nudge-uri, să dobândească un control de sine mai bun. Pentru că, deocamdată cel puţin, nu avem o traducere în română pentru acest termen- una aproximativă fiind de „ghiont”-, se utilizează termenul original în limba engleză. Alături de Cass Sunstein, Thaler a scris o carte cu acelaşi titlu, în care arată şi felul în care psihologia umană modelează deciziile economice.

Nudge-ul ar presupune influenţarea oamenilor prin schimbări subtile la nivelul politicilor guvernamentale, de a face lucruri care să fie în interesul lor pe termen lung. S-au dovedit a fi eficiente în mai multe ţări dezvoltate, cum ar fi în Marea Britanie, în ocuparea schemelor de pensie din sectorul privat, în SUA, în combaterea unor probleme din educaţie, sau în Spania şi Franţa, în creşterea numărului de donatori de organe. Spre exemplu, în acest ultim caz, statul a decis trecerea la un sistem de tip opt-out, în care toţi cetăţenii, odată decedaţi, devin automat donatori de organe. Dacă anumiţi cetăţeni nu îşi doresc să le fie prelevate organele, ei pot să aleagă să fie excluşi din sistem, urmând o serie de paşi. Un nudge simplu, dar cu efecte imense la nivel social. În România, lucrurile stau exact invers, sistemul fiind unul de tip opt-in- de unde şi criza transplantului de organe. Astfel,cetăţenii români nu sunt în mod automat înscrişi în Registrul naţional al donatorilor de organe, fiind nevoie să meargă la notar şi dea o declaraţie prin care să îşi dea acordul în acest sens. Şi nici acest lucru nu rezolvă problema, căci, în caz de deces, în ciuda acestui acord, familia trebuie să îşi dea acordul pentru prelevare.

Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Rodica Ianole, conferenţiar la Facultatea de Administraţie şi Afaceri, de la Universitatea din Bucureşti, şi coordonator al programului de masterat de economie comportamentală, a vorbit despre programele de tip nudge, explicând caracteristicile nudge-urilor, care ar fi şansele României de a implementa astfel de programe, sau dacă acestea pot fi văzute ca o manipulare a maselor.

În ceea ce priveşte deschiderea oamenilor faţă de astfel de programe, conferenţiarul punctează că „un factor pe marginea căruia se speculează atunci când se explică atitudinea populaţiei din diverse ţări faţă de nudge-uri este gradul de încredere în instituţiile statului- în sensul în care o încredere scăzută este asociată cu un grad de rezistenţă faţă de astfel de măsuri”.

„Adevărul”: Poate fi văzută teoria nudge ca un soi de manipulare a maselor?  

Răspunsul la această întrebare poate fi formulat doar în linie cu cele mai recente rezultate neuroştiinţifice şi contribuţia lor înţelegerea modului în care funcţionează mintea noastră. Astfel, raportarea dominantă de până acum doar la partea raţională, reflexivă şi conştientă  favorizează această asociere cu ideea de manipulare. Acceptarea în ecuaţia gândirii noastre a părţii inconştiente şi automate, căreia îi datorăm în medie aproximativ 40% din deciziile noastre zilnice, flexibilizează perspectiva în sensul în care oricât ne-am strădui, raţionalitatea perfectă nu pare a fi, din punct de vedere biologic, o caracteristică umană.

În plus, viziunea conform căreia aceste intervenţii funcţionează în mod magic, lipsindu-i pe indivizi de voinţă sau responsibilitate decizională este uşor superficială.

Desigur, faptul că lipsa de voinţă sau responsabilitate este mult mai bine documentată în mod empiric deschide un drum cu două tăişuri: pe de o parte, recunoaşterea acestor aspecte structurale poate genera căi noi de remediere şi de învăţare, mai ales prin categoria numită mindful nudges – acelea care fac apel la conştientizare şi unde transparenţa intervenţiei este recomandată pe deplin. Pe de altă parte, poate duce la o mai mare exploatare a lor pentru că sunt atât de evident exprimate, cum este cazul categoriei mindless nudges, în care nu apare conştientizarea.

În momentul de faţă există preocupare pentru stabilirea unor criterii etice ceva mai clare vizând implementarea nudge-urilor, criterii ce sunt funcţionale în raport cu anumite referenţiale precum bunăstarea sau autonomia.

Una dintre criticile aduse teoriei de tip nudge este că nu poate fi folosită în orice context pentru că s-ar putea să le luăm oamenilor din posibilitatea de a învăţa din greşeli. Care ar fi astfel de contexte, unde ai vedea că este inacceptabil de aplicat un nudge din acest punct de vedere?

Din perspectiva teoriei economice, un nudge n-ar trebui să fie utilizat în acele contexte în care mecanismele de piaţă ar trebui să asigure acest proces de învăţare şi de ajustare. Este un argument de bun simţ care însă, în mod practic, se poate bloca în timpii mari de ajustare a pieţei, respectiv în lipsa de certitudine că acest fapt se va produce până la urmă. 

Aşadar, ambiguitatea este foarte mare privind contextele în care nudge-urile sunt inacceptabile şi cred că poate fi judecată doar în raport cu informaţii concrete.

De partea cealaltă, categoria de situaţii cel mai des înţesată de nudge-uri este cea care are la bază un tip de alegere care implică o potenţială problemă de voinţă: fie costurile sunt mai stringente în prezent şi benefiicile sunt viitoare- cum se întâmplă când vine vorba de educaţie sau de economisire-, fie beneficiile sunt imediate iar costurile apar în viitor- orice tip de tentaţie, de la consumul de dulciuri până la petrecerea timpului liber. Deşi există multe argumente ce justifică prezenţa nudge-urilor în aceste caz, precum şi dovezi de eficienţă, este important de avut în vedere utilizarea lor pe termen lung astfel încât să poată permite şi un tip de învăţare, respectiv de antrenare a muşchiului voinţei.

 Alte situaţii în care nudge-urile s-au dovedit utile sunt acele decizii repetate în care nu avem feedback, deciziile mai puţin frecvente, de o complexitate foarte ridicată, sau acele decizii oarecum ireversibile, dar în care există o şansă destul de mare ca preferinţele noastre să se schimbe în timp- căsătorie, divorţ, avort, terminarea vieţii.

Puşi în faţă cu această teorie, o tentaţie ar fi aceea că am tinde să credem că orice idee împachetată bine, care apelează la un element de natură psihologică, ar fi un nudge. Ce anume nu e un nudge? Este el cuprins conceptul în cel de strategie de marketing?

Nu, în mod clar, nu orice idee „deşteaptă” din punct de vedere psihologic este un nudge. Din păcate este o simplificare greu de contracarat la nivel de explicaţii comune.

 În primul rând, mecanismul psihologic utilizat într-un nudge este doar o parte a strategiei prin care înţelegem cum funcţionează procesul decizional. Mai departe, închegarea sa într-o intervenţie propriu-zisă presupune raportarea la literatura de specialitate şi la cadrul efectiv de aplicare, respectiv testarea sa empirică.

Tehnicile de marketing apelează la un tip de persuasiune mai degrabă orientată emoţional, concentrată într-un anumit mesaj, de multe ori fără a avea în spate un impact testat ştiinţific, ci doar o aliniere faţă de anumite principii psihologice. Acest fapt nu exclude potenţiale suprapuneri cu nudge-urile, dar la origine sunt totuşi două strategii fundamental diferite de influenţare a comportamentului.

Richard Thaler spunea într-un interviu că deja aproximativ 75 de ţări implementează idei de tip nudge. Ar fi fezabile astfel de idei în România? Ce  anume ar împiedica punerea lor în practică aici?

Pornind de la premisa că nudge-urile sunt fezabile prin prisma constrângerilor cognitive pe care toţi le avem, în mod cert putem discuta despre fezabilitatea lor în România. Implementarea lor ţine în primul rând de înţelegerea procesului din spatele nudge-urilor, de la contextualizarea teoretică la experimente valide, cu variabile de control atent alese şi analize statistice riguroase.

Este interesant de observat că implementarea nudge-urilor este foarte răspândită în două categorii de ţări aflate oarecum la extreme: ţări cu un nivel ridicat de dezvoltare economică, în linie cu centrele de cercetare cele mai importante din domeniul economiei comportamentale, şi ţări în curs de dezvoltare, în linie cu nevoile puternice de transformare socio-economică, dar şi cu posibilitatea de testare a diferitelor iniţiative la un nivel scăzut de costuri.

Un grad mai lent de pătrundere observăm în cazul ţărilor din categoria de mijloc, fie cu un trecut de economie de tranziţie, precum România, sau alte dificultăţi de dezvoltare structurală, ceea ce ne poate conduce la o posibilă explicaţie în termeni de (i)maturitate economică sau lipsa unei tradiţii în fundamentarea ştiinţifică a politicilor publice.

Un alt factor pe marginea căruia se speculează atunci când se explică atitudinea populaţiei din diverse ţări faţă de nudge-uri este gradul de încredere în instituţiile statului, în sensul în care o încredere scăzută este asociată cu un grad de rezistenţă faţă de astfel de măsuri. Un aspect care ar facilita cu siguranţă integrarea abordărilor de tip nudge ar fi instituirea unor proceduri mai clare de colectare şi transparenţă a datelor statistice- dincolo de cele considerate standard- şi o orientare mai riguroasă spre măsurarea efectivă a impactului programelor şi proiectelor publice.

Există ţări dezvoltate în care programele de tip nudge nu au avut succes. Ce nu a funcţionat?

În logica cercetării ştiinţifice, ar fi destul de suspect să nu existe eşecuri, fie sub forma unei lipse totale de impact, a unor influenţe marginale sau chiar a unor efecte neaşteptate, prin raport cu obiectul propus. Din păcate, aşa cum se întâmplă în multe domenii academice, eşecurile nu sunt foarte bine documentate.

Cass Sunstein oferă câteva potenţiale explicaţii: existenţa unui grad de confuzie în rândul grupului ţintă cu privire la intervenţia testată- fie la nivel informaţional, fie prin prisma unor reprezentări divergente ale anumitor concepte, asocieri negative- o înţelegere incompletă a procesului decizional ce se doreşte a fi îmbunătăţit, diminuarea efectului nudge-ului datorită interacţiunii sale cu efecte de sens contrar al altor intervenţii, eventual din alte domenii etc.

În situaţia în care toate criteriile unui design de calitate par a fi îndeplinite, lipsa de succes a nudge-urilor poate indica pur şi simplu existenţa unor probleme structurale în contextul respectiv, probleme ce impun implementarea unor soluţii economice tradiţionale: apelul la schimbarea reglementărilor legislative, creşterea sau scăderea fiscalităţii, îmbunătăţirea gradului de informare sau educaţie etc.

Cum anume sunt preluate informaţiile pentru programele de tip nudge? Dacă acestea au în vedere un scop benefic, precum determinarea populaţiei de a mânca mai sănătos, unde se trage linia când vine vorba de confidenţialitatea datelor cetăţenilor?

Orice tip de studiu ştiinţific, experimental sau nu, trebuie să fie însoţit de exprimarea unui anumit consimţământ şi de respectarea normelor etice din domeniul respectiv. Aşadar, fiecare domeniu de cercetare este obligat să funcţioneze după un anumit protocol care să menţioneze şi modul de utilizare a datelor confidenţiale colectate de la participanţi. De regulă, se prevedere anonimizarea acestora şi folosirea lor strict în scopuri ştiinţifice. 

Dezbaterile actuale, generate de cazul Facebook – Cambridge Analytica – probabil vor impulsiona formularea unor proceduri mai obiective de asigurare a respectării acestor norme.