Internaţionala română: poveştile cetăţenilor de import

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cea mai importantă zi pentru Maria Elena Ballestero: momentul depunării jurământului pentru noua ţară FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ
Cea mai importantă zi pentru Maria Elena Ballestero: momentul depunării jurământului pentru noua ţară FOTOGRAFII: ARHIVA PERSONALĂ

Anual, zeci de mii de imigranţi devin cetăţeni români cu acte în regulă. La capătul drumului, ce se sfârşeşte în faţa unei comisii de examinare formate din persoane nu tocmai prietenoase, stau însă ani petrecuţi printre frustrări, incertitudini şi coşmarul de a nu fi vreodată primiţi în noua comunitate

     Discutăm despre vreme. Ce nasoală a fost, dar, uite, e bine că s-a îndreptat. Ea priveşte pe geamurile înalte ce închid biroul unde are loc întâlnirea. Afară e soare, iar ieşirea din Bucureşti, zona Băneasa, s-a umplut de verdeaţă. „E superbă primăvara aici“, spune doamna, doar că cele două „ă“-uri din propoziţie nu se aud. „Ce vă mai vine greu să spuneţi?“, o întreb. „Litera aceea… Ca «a»-ul, dar cu ceva deasupra“, îmi răspunde ea. Scot o foaie de hârtie şi scriu un „ă“. „Asta?“ „Da, asta.“ Şi iată cum, în timp ce în Bucureşti vine primăvara, doi oameni stau într-un birou şi discută despre litera „ă“.

Doamna din faţa mea este cetăţean român. Nu s-a născut aici, nu a învăţat la şcoală despre simbioza dintre daci şi romani, până de curând nu ştia ce sunt papanaşii şi abia putea să pronunţe „ţ“-ul din „troiţă“. A avut primul contact cu România în 2001. A fost bine: „Efectiv, totul a fost roz“, este descrisă experienţa de atunci. A revenit după un an, cu bagaje voluminoase şi planuri pentru o viaţă lungă într-o ţară care, până atunci, îi era total străină. A reuşit.

Petrecerea în ie

Astăzi, Maria Elena Ballestero (41 de ani) mănâncă ciorbă acră şi sarmale, mai degustă şi câte o pălincă de prune, se bucură de zăpadă, le îndeamnă pe cele două fetiţe ale sale să-şi cureţe ghetele, ca să-l primească aşa cum se cuvine pe Moş Nicolae, şi sărbătoreşte Ziua Mamei pe 8 martie, deşi în ţara unde a copilărit „festivităţile“ au loc în luna mai.

Maria Elena Ballestero s-a născut şi a copilărit în Venezuela, a locuit, o perioadă, în Statele Unite ale Americii şi şi-a încheiat periplul pe continente diferite, cel puţin provizoriu, în România. După ani de trudă în pronunţia şi scrisul limbii române, încercând să înţeleagă oamenii, locurile şi obiceiurile ţării adoptive, Ballestero a decis să devină cetăţean cu acte al spaţiului carpato-danubiano-pontic.

Nu a fost uşor deloc. Pentru noi, cei născuţi aici, pare o simplă banalitate să fim ceea ce suntem, dar doamna a făcut ore în privat, a studiat noaptea, după serviciu şi după ce le punea pe cele mici la culcare, în timpul liber, vacanţe şi weekenduri. Pe 1 noiembrie 2011, a ieşit din sala de examen cu un verdict: „cetăţean român“.

A dat fuga la un restaurant românesc, a comandat tone de mâncare specifică, s-a îmbrăcat în ie şi a sunat toate persoanele române care o ajutaseră sau o încurajaseră până atunci: „Gata, s-a terminat. Oricine vrea, să treacă pe la mine să sărbătorim, vă aştept!“.

O poveste de iubire

Maria Elena Ballestero, fostă Stoica, este în prezent şefa departamentului „Reclamaţii“ al companiei Blue Air. La ea ajung toate cererile cetăţenilor frustraţi dintr-un motiv sau altul, ceea ce, să recunoaştem, poate că nu este cea mai bună metodă pentru a învăţa sau exersa limba română.

Nu s-a pregătit pentru o astfel de carieră. A terminat Jurnalismul, axându-se pe zona audiovizuală. Când şi-a dat seama că pregătirea nu o duce spre ceea ce visa, a virat spre zona corporate communication.
Viaţa ei actuală, prinsă între un loc de muncă extrem de bun, doi copii frumoşi şi, în general, o situaţie materială bună, pare, însă, la milioane de ani lumină faţă de cea din perioada în care se stabilea în Bucureşti.

Prescurtată, povestea sună cam aşa. Maria Elena Ballestero locuia, provizoriu, în SUA. Era studentă. S-a îndrăgostit de un român, venit la studii în America. Nicio secundă nu-şi pusese problema că viaţa lor de cuplu va suferi o relocare atât de intensă. Planurile de viitor mai fluctuau, dar exista o constantă: totul avea să se întâmple în SUA.

Falsa primă impresie

Aşa se face atunci când românul i-a spus că nu mai găseşte nimic atrăgător peste ocean şi că vrea să se întoarcă acasă, Maria a fost luată prin surprindere. Nu ştia absolut nimic despre noua ţară. Abia se obişnuise cu democraţia americană, că şi trebuia să o ia de la capăt, într-un loc aflat la mii de kilometri distanţă.

Primele două vizite în România au ascuns ţara, mai degrabă decât au prezentat-o. Mai întâi a fost Crăciunul din 2000. Excursie la Poiana Braşov, excursie la Bran, brad, cadouri, mâncăruri tradiţionale, oameni animaţi de spiritul sărbătorilor. A doua vizită a avut loc în septembrie 2001. A durat 10 zile şi s-a încheiat cu o cerere în căsătorie aşa cum visează fetele: replici romantice, o pădure pe post de locaţie, lumânări pe jos… Un vis.

La sfârşitul primăverii din 2002, proaspeţii soţi Stoica reveneau în România. Definitiv. Şi nu fost nevoie de mai mult de câteva zile, pentru ca Maria Elena Ballestero să-şi dea seama cât de departe erau primele previziuni faţă de situaţia de la locul faptei.

Marea încercare: limba română

image

29

de ani era vârsta la care Maria Elena Ballestero s-a mutat definitiv în Bucureşti.

A început cu o alergie. Cauză necunoscută. Urmată, instantaneu, de un şoc cromatic. „Eu m-am născut şi am copilărit în Maracaibo, un oraş din Venezuela, celebru tocmai pentru explozia şi diversitatea de culori. Căutaţi poze pe internet şi veţi vedea o mulţime de case coloniale, colorate foarte intens: roşu sau verde. Când am ajuns în România, ne-am mutat într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei. Şi ţin minte ce mi-am spus: «Doamne, totul este atât de gri!». Venisem din America, de la căldură, în toamna gri a Bucureştiului, dintr-un loc relativ sigur, ca şi viitor profesional, ca să fiu casnică într-un bloc din Bucureşti“, povesteşte Maria Ballestero.

Avea 29 de ani şi niciun plan previzibil pentru viitor. Primele săptămâni nu a făcut decât să gătească. A ales o slujbă pentru o firmă americană, optând pentru evadare, chiar şi una parţială. „În fişa postului asta scria: că va trebui să călătoresc mult. Am zburat mult, până în Rusia sau Africa. Câteva luni pe an eram plecată din Bucureşti. Aşa am evitat şi să învăţ româna, care mi se părea complet imposibilă. Nu aveam nevoie decât de engleză“, spune femeia.

Situaţia s-a schimbat după angajarea la Blue Air. Mai întâi, la Marketing. Trebuia să trimită multe e-mailuri. Şi toate în limba română. Se chinuia teribil să le redacteze. „Le compuneam şi, apoi, îi rugam pe cei din jur să le recitească pentru a nu fi cu greşeli. Cred că am terorizat multă lume în acea perioadă“, râde Elena.

La un moment dat, a avut revelaţia. Gata, era în România. Şi de bine, de rău, aici avea să rămână o perioadă. Trebuia să înveţe limba, să cunoască oamenii, locurile, obiceiurile. Să se integreze, să devină „de-a locului“. „Mi-am zis: «Gata, am să-mi iau cetăţenia»“, îşi aminteşte Ballestero. Şi a început.  

Primele luni în Bucureşti am stat în casă. Nu făceam decât să gătesc. Deprimaţia mea era maximă.

Maria Elena Ballestero, angajată la Blue Air

A înţeles românii după ce a văzut „Filantropica“

Maria Elena Ballestero alături de simboluri din capitala ţării sale: Arcul de Triumf şi steagul tricolor

N-a durat foarte mult până când Maria Elena Ballestero a înţeles în ce intrase. Actele, cu zecile, toate autentificate notarial, unele chiar şi în câte trei exemplare, expirau până la sosirea aprobării finale. Explicaţia stătea în traseul extrem de întortocheat pe care procedura într-un astfel de caz trebuie să-l parcurgă prin instituţiile de stat din România. Până depunea alte acte, primele expirau. Le refăcea, dar nu apuca să le folosească, pentru că expirau celelalte. „A fost un efort uriaş, de consum mental şi financiar“, spune femeia.

Între timp, se apucase să înveţe. Ce, mai exact, nici măcar ea nu mai ştie. Auzise din diverse locuri cam ce „ar putea să-i pice“. Avea nevoie şi de istorie, şi de geografie, şi de scris după dictare, şi de citit în limba română, ba chiar şi de informaţii despre cultura, tradiţiile şi obiceiurile locului. A folosit manuale din primele cicluri de învăţământ. 

Întâlnirea salvatoare

În această perioadă, pe sălile de la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenii, doamna Ballestero avea să o cunoască pe cea care i-a schimbat viaţa: juristul Alina Ilac. S-a întâmplat să fie aşa, două femei pe un coridor de instituţie de stat din România. Au ieşit la o cafea. Acolo, Maria Elena Ballestero a înţeles în ce eroare fusese până la acel moment, ce eforturi depuse în van, învăţând lucruri total inutile.

„Problema era că nimeni nu ştia foarte exact ce anume trebuia să învăţ. Făceam din fiecare, fără metodă“, spune venezueleana. Alina Ilac i-a dezvăluit metoda: „Am început să facem aplicat, aproape în fiecare zi. Îmi citea din Constituţie şi, în loc să învăţ mecanic, cum făcusem până atunci, îmi explica logic fiecare concept: «Statul de drept? Păi, uite, înseamnă asta şi asta»“.

Cursurile intensive au ţinut între aprilie şi noiembrie 2011. La final, doamna Ballestero se simţea pregătită. Atât de pregătită, încât, atunci când a fost întrebată la examen ce sunt papanaşii, a răspuns, zâmbind: „Fierţi sau prăjiţi?“. Au mai întrebat-o atunci ce este moţiunea de cenzură, care este cel mai mare ierarh al ortodoxiei, care este floarea Deltei Dunării sau ce este statul de drept.

A răspuns la toate bine, chiar în faţa unei comisii deloc prietenoase: „Oamenii aceia fac examinare adevărată. Nu zâmbesc, nu te ajută cu răspunsuri, nimic. Dacă poţi, treci, dacă nu, nu. Şi ţinuta este esenţială. Ţin minte că exact în ziua în care am fost chemată, era acolo o altă doamnă, în blugi, cu o geantă mare şi părul prins la spate. S-a deschis uşa, a dat să intre la examen şi am auzit din interior: «Mulţumim, următorul!»“, îşi aminteşte Maria Elena Ballestero.

Cât valorează o viaţă

La 11 ani şi jumătate de la mutarea aici, femeia născută în Venezuela şi şcolită în America a învăţat să trăiască şi să se bucure de tot ceea ce înseamnă România. Are doi copii, fete, Ines şi Ana, prima de 6, cealaltă de 8 ani. Ambele sunt născute aici şi vorbesc impecabil limba română.

A văzut filmul „Filantropica“, în regia lui Nae Caranfil, şi a înţeles multe despre români. Că suntem aşa cum suntem, dar ştim să şi râdem de noi, să luăm distanţă şi să devenim autoironici. Şi-a schimbat gusturile culinare, a înlocuit perechile de sandale cu care venise iniţial la Bucureşti cu încălţări „adecvate fiecărui sezon“, merge în excursii şi drumeţii prin Maramureş şi Bucovina.

Spune că nu găseşte cuvinte să compare România din 2002 cu cea de astăzi. „S-a dezvoltat incredibil, vezi evoluţia în totul, chiar şi în infrastructură, de care românii sunt, în general, nemulţumiţi. Îmi amintesc ce gropi erau pe bulevardele mari din Bucureşti când am sosit…“.

Îi plac bucureştenii, dar nici pe jumătate pe cât e atrasă de oamenii de la ţară. E foarte mândră de rădăcinile ei, dar această senzaţie este întotdeauna amestecată cu una de tristeţe. „În Venezuela este foarte greu, acum. Oamenii nu visează decât să fugă, iar cei rămaşi acolo nu pot sau nu au bani destui să o facă. Îmi iubesc ţara natală, şi-mi vine să plâng când văd în ce a transformat-o Chavez. Am mai fost de câteva ori acolo, câteva zile, şi vă spun: viaţa unui om valorează mai puţin decât telefonul ăsta mobil, din faţa noastră“, spune Ballestero.

Când am ajuns în România, colegii de la serviciu îmi spuneau că trebuie să înţeleg sensul a două cuvinte, ca să mă descurc: «nesimţire» şi «ţigănie».

Maria Elena Ballestero, angajată la Blue Air

Diacritice şi cratime

Două sunt lucrurile pe care Maria Elena Ballestero nu le stăpâneşte încă, în totalitate, la limba română. „Cratima. Şi acum mai am momente în care nu ştiu unde şi când să o pun“, spune femeia. A doua sunt diacriticele. Pentru a nu greşi, Ballestero preferă să trimită toate e-mailurile de serviciu fără caractere româneşti.

Românii Fariba, Phong şi Trang

„Unde mergeţi?“ „Alina Ilac.“ „Aaa, la doam-na a-vo-cat?“, mă întreabă paznicul de la intrarea în bloc. Reacţia sa, ciudată la prima vedere, este cât se poate de normală, odată ce pui cap la cap toate faptele. Adevărul este că prin faţa sa trec zilnic câţiva străini, uneori zeci, în aceeaşi zi, toţi cu aceeaşi destinaţie: biroul juristei Alina Ilac. În fapt, paznicul a fost atât de fericit să constate că mai vine şi câte un român pe acolo, încât, în euforia momentului, m-a chemat deoparte, să-l ajut să repare fermoarul genţii, care cedase definitiv în acea dimineaţă.

Poziţia în care Alina Ilac a ajuns în prezent este o combinaţie de momente neaşteptate cu final fericit. Pe când era studentă, tânără şi fără bani, a acceptat un post de suplinitor de limba română la Şcoala Iraniană. Treptat, aflând de persoane care voiau să înveţe limba română pentru obţinerea examenului de cetăţenie, a început să predea cursuri. Nici ea nu ştia foarte exact ce trebuia făcut, dar a ales o abordare logică: lucrurile nu vor fi învăţate pe de rost, ci logic, „traduse“ în concepte familiare şi, apoi, asimilate.

„Nimeni nu ştia foarte exact ce trebuia învăţat. Nici acum nu există o bibliografie obligatorie, doar discipline şi note generale, în care trebuie să te încadrezi. De exemplu, la istorie, e nevoie să ştii principalii conducători ai României, anii între care au trăit şi bătăliile sau realizările importante. Nu te întreabă nimeni detalii“, spune Ilac.

„Dragă raţă“

În biroul Alinei Ilac stau aranjate ordonat cărţi de istorie, geografie, Constituţia României, teste de gramatică şi un videoproiector pe care jurista îşi ţine majoritatea cursurilor. Când zeci de oameni îţi trec pragul zilnic, sperând să-i ajuţi să-şi împlinească marele vis, responsabilitatea este una mare. De altfel, femeia recunoaşte că nu prea mai are viaţă personală, dar se împacă acum cu ideea că-i place să facă asta. Invocă pasiunea, dar şi o anumită metodă de a te plia pe personalităţile, stările şi nevoile unor oameni complet diferiţi.

Pe un chinez care nu putea pronunţa litera „r“, l-a obligat să-i spună, pe toată perioada cursurilor, „Dragă raţă“. O tânără vietnameză, căreia nimeni nu-i dădea vreo şansă la examen, a fost îmbărbătată folosind psihologia inversă: „Toată lumea spune că nu poţi! Dovedeşte-mi că toţi se înşală!“. Şi, într-adevăr, toţi s-au înşelat.

Cât despre cetăţeanul chinez cu probleme fonetice... ei bine, povestea examenului său s-a încheiat aşa: alerga pe stradă, cu Alina Ilac în braţe, urlând, în plin centrul Bucureştiului, „Am avut un vis, timp de 15 ani, şi tu l-ai făcut realitate!“. Mai ceva ca-n filme.

Vedeţi pisica asta, care se plimbă pe aici? Am avut un cursant vietnamez care, în glumă, îmi spunea: «Dacă nu trec examenul, îţi mănânc pisica!».

Alina Ilac, jurist

Povestea lui Phong, zis Alex

cetatenie 3

Românul Alex Phang spune că a încasat destule bătăi pe motiv că era asiatic Foto: Arhivă Personală

La celălalt capăt al mesei unde stă Alina Ilac, stă Alex (25 de ani). Îl cheamă Phong, dar nimeni nu-i spune aşa, pentru simplul fapt că, în afara înfăţişării, care-i trădează originile asiatice, Alex vorbeşte, gândeşte şi se simte român. Bunicul său a fost ambasador al Vietnamului în România.

„Eu oricum mă simţeam român“

Când părinţii au venit la Bucureşti, Alex era încă mic şi, cu toate că se spune că învăţarea unei limbi străine este mai uşoară pentru un copil, vietnamezul a avut mult de pătimit. A mers la o şcoală românească şi, deşi a avut o profesoară care i-a cam pus beţe-n roate, cu ajutorul colegilor şi al faptului că a fost aşezat în prima bancă, a început să prindă româna.

Ideea de a lua cetăţenia i-a încolţit lui Alex prin 2010. „Părinţii îmi spuneau ce avantaje pot avea. Că am drepturi, pot cumpăra teren aici şi, mai ales, pot călători în Uniunea Europeană. Dar nici nu conta asta. Eu oricum mă simţeam român şi majoritatea prietenilor mei erau de aici, din Bucureşti“, spune Alex. A fost trimis la Alina Ilac de cineva care-şi luase examenul, s-au ocupat de acte şi a început să „înveţe accelerat“. Examenul a avut loc în februarie 2013. „În comisie erau cinci persoane. Deloc prietenoase. Una dintre doamne era foarte drăguţă, dar, cum ziceţi voi, românii, aparenţele înşală. Ea era cea mai înfiptă“, zâmbeşte Alex. Examenul a fost unul „clasic“: Constituţie, ce este Ordonanţa de Urgenţă, geografie, istorie, câteva întrebări despre oameni importanţi din cultura românească, Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Alex este IT-ist prin formare şi, într-o română perfectă, descrie analitic concluziile sale după trecerea examenului de cetăţenie: „Dacă nu te pregăteşte cineva, eşti picat!“. 

În comisie erau cinci persoane. Deloc prietenoase. Una dintre doamne era foarte drăguţă, dar, cum ziceţi voi, românii, aparenţele înşală. Ea era cea mai înfiptă.

Alex Phong, vietnamez de 25 de ani, român – de unul

Povestea lui Pham, zisă Coco

cetatenie 4

Lângă Alex stă Pham Minh Trang (foto). Coco, adică. Are 21 de ani şi a devenit, şi ea, cetăţean român cu acte-n regulă. Tatăl fetei a fost deschizătorul de drumuri, când a imigrat din Vietnam în România. A urmat toată familia, în încercarea disperată de a câştiga un alt-fel de viitor faţă de cel care le fusese destinat în ţara natală. „Românii trăiesc mult mai bine decât vietnamezii. M-am mai întors de trei ori acasă, câte o lună şi jumătate, cel mult, şi observ că există două categorii. Cei foarte săraci, majoritatea, şi câţiva foarte bogaţi, cu relaţii politice. Clasa de mijloc lipseşte complet“, spune fata.

Pe Coco au întrebat-o la examenul de cetăţenie care este cea mai mică altitudine din România, când s-a făcut Mica Unire, ceva despre Porţile de Fier, plus, bine-nţeles, celebrele întrebări din Constituţie, scrisul după dictare, cititul şi imnul naţional. A luat examenul cu brio.

Vorbeşte cu Alex, aflat în stânga ei. Îşi aduc aminte de alte întrebări de la examen, despre cum arăta nu-ştiu-care din comisie, apoi schimbă subiectul, despre soarta unui alt membru al comunităţii vietnameze din România. Cei doi au vieţi separate, fiecare cu propriii prieteni români. Este o mică ciudăţenie fermecătoare aici: doi tineri, născuţi în Vietnam, aflaţi la mii de kilometri de ţara lor natală, stând la o masă din Bucureşti şi vorbind unul cu celălalt, într-o română fără cusur.

Examenul care se ia fără relaţii sau şpagă

fariba

Iraniana Fariba şi-a luat inima-n dinţi şi, după 16 ani de şedere în România, se pregăteşte să devină româncă şi-n acte Foto: Arhivă Personală

În camera unde are loc discuţia îşi face apariţia şi una dintre cele mai recente cursante ale Alinei Ilac. O cheamă Fariba, vine din Iran, are 36 de ani şi s-a mutat, alături de soţ, în România, în 1999. Femeia trepidează numai când vine vorba despre examenul de cetăţenie, iar faptul că în faţa ei stau doi oameni care au trecut cu succes prin această încercare aduce şi mai multe emoţii. Alex şi Coco vorbesc cu ea despre probe, despre cum e comisia de examinare, îi dau sfaturi despre cum să înveţe, cum să se comporte odată intrată în sală şi, mai ales, îi spun să nu ţină în ea emoţiile. Dacă ai emoţii şi uiţi, te-ai ars. Nimeni nu are răbdare cu tine, să reformuleze vreo întrebare sau să-ţi dea vreun indiciu. Nu, îi explică cei doi, mai bine e, dacă te trec cumva toate căldurile, să fii franc în faţa comisiei şi să-ţi recunoşti emoţiile şi să câştigi astfel ceva timp.

Fariba a terminat cu Constituţia, acum este la capitolul „Istorie“. Urmează să se prezinte în faţa comisiei de examinare în septembrie şi timpul parcă trece prea încet. Ascultând-o, îţi dai seama că oamenii aceştia, care visează să devină cetăţeni români, au aceleaşi probleme legate de cantitatea de informaţii ce trebuie asimilată înaintea examenului.

„Am renunţat. Era prea mult“

Dacă nu sunt ajutaţi, nu ştiu cât, cum şi de unde să-şi ia informaţiile. Şi Fariba s-a apucat, într-o primă fază, să înveţe singură, după manuale şcolare: „N-am mai putut. Am renunţat. Era prea mult“, spune femeia.

Spre deosebire de Alex şi de Coco, Fariba a fost ajutată în integrarea printre români şi de aspectul fizic. Puţine detalii îi trădează originile iraniene. Cu cei doi tineri din Vietnam, situaţia a fost complet diferită. Alex povesteşte câte bătăi a încasat din cauza figurii asiatice. Pe Coco o strigau pe stradă „chinezoaico“, fapt ce, e drept, îi stârnea mai degrabă un zâmbet. Cei doi convin însă asupra unui singur avantaj legat de această problemă: dacă sunt prinşi de controlori în RATB, pot invoca, nu fără succes, faptul că nu ştiu o boabă de limbă română.

Pare greu, poate chiar imposibil de crezut, dar, iată, există în România un examen pe care-l poţi trece doar prin prestaţia din faţa comisiei de examinare. Nu există şpăgi, nici întrebări date înaintea concursului, iar „relaţiile“ nu funcţionează.

Alina Ilac explică situaţia prin două componente: în primul rând, oamenii de acolo sunt foarte bine plătiţi, deci tentaţia primirii unei „atenţii“ este mult mai mică. În al doilea rând, cel puţin un membru al comisiei se schimbă periodic, astfel încât „vorbele bune“ nu prea funcţionează.

Apar impostorii

„Există şi astăzi persoane care spun, contra unei sume de bani, că-ţi pot furniza întrebările înainte de concurs. Este imposibil. Ce fac ei este să stea pe la uşi şi, când iese cineva care a fost examinat, notează întrebările care i-au fost adresate. Însă problemele se schimbă complet, înaintea fiecărui examen“, explică jurista.

Astfel de persoane percep multe mii de euro pentru serviciile lor. Onorariul Alinei Ilac este cuprins, în funcţie de gradul de pregătire al cursantului şi de timpul rămas până la examinare, între 2.000 şi 2.500 de euro. Pentru întreaga sesiune de „meditaţii“. Iar rezultatele sunt bune: procentul de reuşite, spune femeia, e undeva, în jur de 95%.

Lungul drum al străinilor către cetăţenia română

Alina Ilac, jurista care le oferă imigranţilor meditaţii pentru admiterea la examenul de cetăţenie FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Potrivit datelor furnizate de către Autoritatea Naţională pentru Cetăţenii (ANC), în intervalul 2011-2013, peste 183.000 de străini au obţinut cetăţenia română, însă statisticile se opresc la nivelul primului semestru al anului trecut. Asta înseamnă, anual, aproximativ 70.000 de absolvenţi ai examenului pentru cetăţenie. Ca să ajungă în faţa comisiei de examinare, însă, cei care îşi doresc să obţină cetăţenia română trebuie să treacă printr-un adevărat calvar birocratic.

Cel puţin opt ani în românia

Mai întâi, trebuie să dovedească faptul că au locuit aici în ultimii opt ani. Apoi încep hârtiile: permisul de şedere, declaraţie că nu reprezintă un pericol pentru siguranţa naţională, certificat de naştere, căsătorie şi copii (dacă este cazul), adeverinţă de la ambasada ţării natale, cazier din România şi din ţara de origine, dovadă că locuieşte legal undeva, contracte de muncă, închiriere şi orice altceva ar putea atesta obţinerea de venituri.

Toate aceste acte, unele în dublu sau chiar triplu exemplar, sunt autentificate notarial şi au un termen de valabilitate extrem de scăzut. Apoi, hârtiile încep lungul drum prin instituţiile române. Fiecare dă o aprobare sau, după caz, respinge cererea doritorului. Uneori, se mai întâmplă şi accidente: să ai acelaşi nume cu cel al unui străin care a săvârşit infracţiuni, de exemplu. Din momentul în care eşti înştiinţat că totul este în regulă, primeşti o programare, cuprinsă între patru şi şase luni, la examenul pentru cetăţenie. Şi treci, astfel, la următorul capitol: „Teorie“. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite