Vizita la faţa locului e terifiantă. Şi asta în condiţiile în care am ajuns acolo după zilele cu ploi şi frig. Acum locul fostelor case este aproape curăţat. Doar un fost grajd de 2 pe 2 – transformat acum în „casă” - şi două barăci mici, din cartoane şi resturi de alte materiale, mai adăpostesc, pe margini, 3 familii cu vreo 6-7 copii sub 14 ani şi o femeie gravidă, probabil în ultima lună.

Toţi ceilalţi până la 100 de locuitori ai caselor demolate de Primăria Eforie stau acum în două clădiri unde n-ai vrea să dormi cu familia. Am vizitat-o pe cea mai apropiată. Două camere mari adăpostesc câteva zeci de oameni, laolaltă bătrâni, copii, femei, bărbaţi. Fără electricitate, fără încălzire corespunzătoare, fără apă curentă, fără toalete decente, fără ferestere. Uşi găurite, tavane crăpate din care se desprind bucăţi de pământ sau lemn. De două-trei zile – zice viceprimarul oraşului – s-a făcut deratizarea şi cică nu mai sunt şobolani; a rămas doar un miros greu de fum şi mucegai.

La ieşirea din clădire, un voluntar al Crucii Roşii din Constanţa zice că n-a mai văzut aşa ceva, că nu se poate. Viceprimarul zice că acele camere sunt locuinţe – să-şi mute el familia acolo, să-şi păzească el copii de şobolani, noaptea. Pretinde că sunt mai bune decât ce-au avut oamenii ăia înainte, dar printre ruinele rămase vezi mormane de BCA, bucăţi de gresie, fundaţii de piatră şi ciment – acolo au fost case, nu „adăposturi”.

Autoritaţile spun că acolo era o zonă cu probleme – că era mizerie, că era dezordine, că erau hoţi, că deranjau. Dincolo de cât e de adevărat sau fals, întreb doar care dintre probleme s-a rezolvat odată cu demolarea. Nu ştiu să răspundă. Adevărul e că, de fapt, la oricâte probleme ar fi fost s-a mai adăugat una majoră – lipsa locuinţelor.

Ni se repetă, în sediul primăriei, că nu e vorba de discriminare, că trebuie integrare. Integrare prin demolare? Ni se spune că oamenii n-au buletine pe oraş, că vin de altundeva. Cu o oră înainte am văzut şi fotografiat buletine pe care scria clar – Eforie. Vor fi, cu siguranţă, probe în instanţă.

De fapt ce contează cel mai mult acolo sunt copiii. Dacă vor trăi aşa, dacă nu vor mai putea merge în continuare la şcoală, vom avea aceleaşi probleme pentru cel puţin încă o generaţie. Sau în cel mai bun caz vor ajunge ping-pong pe Schengen între România şi Franţa în care se gândesc deja să plece.

Şi de parcă nu ar fi fost îndeajuns, când revin acasă citesc şi mă crucesc:

Corina Creţu, în Parlamentul European: este esenţial să ne concentrăm asupra stabilizării nomazilor, asigurând copiilor acces la educaţie şi sănătate.

Să rămâi, pur şi simplu, fără cuvinte...

P.S. Dacă vreţi să vedeţi imagini dintr-o lume incredibilă intraţi pe site-ul lui Mugur Vărzariu.