Auzi astfel că unii/unele îşi simt violat spaţiul intim de priveliştea cu soldaţi înarmaţi, pe alţii îi deranjează intonarea imnului şi în general cam tot ce vine de la forţele de ordine pe care situaţia de urgenţă le-a aruncat în luptă cu virusul, recte în stradă.

Mai deunăzi un magistrat voia aprobări de la CEDO. Cum se vede ni se strecoară insidios în minte teama de pierdere a libertăţii, a libertăţilor, pericolul supravegherii, de spaima căruia văd că nu mai scăpăm. Cu frica asta în sân s-a ajuns, de pildă, să nu fie votată în parlament legea pentru identificarea persoanelor la cumpărarea cartelelor prepay. Cu totul îngrijorător pentru lupta cu infracţionalitatea. Dar ce înţeleg cei mai mulţi dintre cetăţenii societăţii noastre prin liberă consimţire şi ce presupune un ordin militar? În niciun caz dreptul moral de a-l ignora (aici, în fond, funcţionează punitiv legea) de a da cu tifla şi de a te târgui cu omul legii. Timoraţi de asemenea concepţii şi atitudini unora dintre aceştia le vine greu să le aplice mai ales când se gândesc la episoade din trecut bune să-i compromită. Doar aşa ne putem explica de ce sunt puţin vizibili şi în acţiune. Îi vrem mai mult pe stradă, prin cartiere şi nu doar pentru verificarea şoferilor. Dar, revenind, despre confort intim şi libertăţi e greu de vorbit în vremuri de pandemie, despre drepturile omului pe care sigur le-am vrea neştirbite. Dar despre răspunderi? De ce vorbim atât de puţin despre răspunderile cetăţenilor în raport cu statul şi cu legile. Acest binom, drepturi-răspunderi e şchiop pe aici, pe mioriticele noastre plaiuri. Privim în realitate şi vedem că în aceste zile unii se manifestă fără respect pentru viaţa lor, şi pentru a altora. Vorbim de solidaritate, dar ce vedem nu seamănă deloc a altruism şi înţelegere pentru cel de lângă tine. Câte banalităţi, vor spune unii!!! Nu, cu siguranţă principialii care vorbesc despre societăţi deschise şi libertăţi individuale, nu vor să accepte realitatea, sau în cel mai bun caz trăiesc în afara ei. Vă amintiţi câte comentarii răuvoitoare au fost cu ocazia decretării stării de urgenţă de care e responsabil Ministerul de Interne? Ce temeri, ce adjective, ce revenire a vechilor obsesii cu privire la securitate? Acum, aproape că regretăm că măsura a fost întârziată, că dispoziţiile n-au fost de la început atât de ferme. Cât a trecut până la închiderea parcurilor? Până la trimiterea vârstnicilor în casă? Acum regretăm că n-am fost cu un ceas înaintea necazului. Privim cu toţii la realităţile tragice din alte ţări unde poliţiştii au împânzit străzile pe jos sau călare. Ce-i drept târziu. La noi o anume frică de a lua decizii drastice încă mai stăpâneşte oamenii legii şi pe cei de ordine. Vezi câte un poliţist parlamentând în stradă cu câte un rebel obraznic, altul căruia i se dau replici contondente. Şi asta pentru că dea-lungul anilor uniforma a fost discreditată, autoritatea călcată în picioare. Adesea chiar din cauza celor care o poartă. Legile mereu schimbate, la fel şefii, lipsa autorităţii morale a celor puşi să o aplice a dus la acest fenomen grav pentru societate care îl vedem acum, alimentat în continuare de tot felul de pretinşi apărători ai drepturilor omului. De aceea probabil actualul ministru de interne are uneori aerul că nu vrea să ne deranjeze cu deciziile pe care le comunică, îmbrăcate în atâtea reverenţe de care nu e acum momentul să facem uz.

Nici cu medicii nu ne-am purtat frumos. De atâtea ori vexaţi de pacienţi şi neascultaţi de superiori când se plângeau de proasta administrare din domeniul sănătăţii, cum o fac şi acum. Şi pe aici a bântuit bănuiala, uneori adeverită, de corupţie şi practici ilicite. Toate astea se răzbună, dar nu e timpul să ne mai plângem de milă. Să lăsăm de-o parte răfuielile şi să ne suflecăm mânecile, de acolo din izolare ca să le uşurăm fie şi numai moralmente sarcina celor meniţi prin meseria lor să ne apere de năpasta care ne-a căzut pe cap. Să nu mai facem pe deştepţii la televizor cu comentarii de pe margine, mai ales din partea unora care au avut ocazia să facă ce trebuie şi n-au făcut. Dacă aş fii, aş face...! Patetic şi inutil. Da, societatea, lumea e bolnavă, şi omul asemenea ei ne spunea Papa Francisc în impresionanta pastorală Urbi et Orbi adresată lumii din piaţa pentru prima oară goală, de la Catedrala San Pietro. Omul credea în infailibilitatea lui, în puterea egoului umflat de orgolii şi lăcomie. Ei, uite că nu e aşa. Suntem mici, neputincioşi şi mai dependenţi decât credeam unii de alţii. Purtăm, mai mult ca oricând răspunderea tuturor. Globalizaţi sau deglobalizaţi în perspectivă cei lucizi, purtăm greul unei conştiinţe vinovate.

Nu facem aici politică, dar o ştire timidă radio ne dă de gândit din nou. Se vorbea despre iniţiativa parlamentară de a dona 50% din salariu pe o lună pentru nevoile societăţii, încă neacceptată de majoritate. Să fie oare aşa? Sper că e un fake news.