Printre documentele primite am găsit această poezie de dragoste şi deznădejde, scrisă pentru bunica mea, Zoiţa Popa. Am ales să o public, după mai bine de 66 de ani, ca un omagiu adus unui om pe care nu l-am cunoscut cât m-aş fi dorit, dar al cărui sânge clocoteşte în toată fiinţa mea şi al cărui glas nu doresc să-l arunc într-un morman al uitării. „Incertitudene“ este o poezie - document, un pariu câştigat cu moartea şi uitarea, din vremurile în care dragostea era singura cale de supravieţuire şi evadare dintr-o lume a ororilor umane

Incertitudene …

de Mircea Pavel

 

Când gându-i pribeag şi veşnic hoinar

Prin lumi fără sens şi făr’ de hotar,

Când visul de basm încet se destramă

Şi’n haos de noapte trăirea te cheamă,

Când dorul te scaldă în râu de văpăi

Şi’n tine-i tot chinul urmaşilor tăi,

Şi-acelor ce-au fost o umbră’n trecut

Apusă’n tăcerea uitării de lut,

Cum poţi zdrobi legea tăinuitoarei firi

Spre a’nălţa o lume din noile zidiri?

…………………………………….

Mi-e sufletul pustiu şi veşnic o furtună

Ce alunecă sinistru spre haos de genună.

Speranţele’ncâlcite alergă în tăcere

Prin lumi fără de capăt cătând o mângâiere.

Dar toate fără urmă se pierd în veşnicie

Ca şirul de cocori prin zarea cea pustie

Şi’n sufletu-mi de doliu cuprins de amărăciune

În loc de visuri dragi, nimic nu-mi mai rămâne.

…………………………………………

Prin noaptea lui tirană, un fulger de fior

Străbate cimitirul de visuri care mor.

Se năruie amăgirea, se spulberă calvarul

Şi cruda mea trăire îşi scutură amarul

Se aşterne peste câmpul de toamnă ruginit

Balsamul nou de viaţă cu flori acoperit…

E chipul tău Zoiţa, ce’n veci o să-mi rămână

Cunună mea de aur şi veşnică stăpână…

 

Nevinovăţiei tale,

Zoiţa Popa.