Inapetenţa pentru critică duce şi la miopie morală

Nu e deloc întâmplător că primul text scris pentru acest blog se ocupă de inapetenţa pentru critică. O observăm cu toţii, zi de zi, în felurite forme: de la reacţiile umorale ale celor din studiourile de televiziune faţă de cei care le contestă punctul de vedere până la modul de predare din şcoli şi universităţi.

Ori de la aroganţa unui şef care are impresia că le cunoaşte pe toate încât nu mai are timp să asculte opiniile contradictorii ale subordonaţilor până la supărările acumulate de diverşi indivizi pe la conferinţe ştiinţifice unde un coleg s-a trezit să vină cu contraargumente, de la absenţa recenziilor critice din publicistica românească -- şi asta nu de azi, de ieri -- şi până la modalitatea agresivă în care răspund reprezentanţii unor instituţii publice atunci când vine vorba de o luare de poziţie din partea unui specialist pe o propunere legislativă sau o strategie instituţională ori guvernamentală.

Critica, îmi spunea un stimabil domn, îi strică mojo, îi afectează kharma. Prin urmare, a ales să-şi îndese căciula bine de tot pe cap şi să meargă pe partea cealaltă a drumului ca nu cumva să-i vină rău de la dezbaterea de idei. În opinia respectivului, critica are ceva negativ inerent ei, dărâmă fără să pună nimic în loc, e distructivă până la eliminare.

De ce ar trebui să ne mirăm că este percepută astfel? Oamenii nu mai citesc astăzi nici retorică antică, nici scrierile lui Cicero, după cum nu se mai preocupă nici de logică elementară (i.e., logică propoziţională, silogistică). Până şi Ministerul Educaţiei condus de un filosof a considerat necesar să treacă Filosofia pe lista disciplinelor opţionale, ca să nu mai spun că logica a fost şi ea marginalizată pentru că este “mult prea teoretică”. Ar fi prea mult să le cerem acestor oameni moderni, care conduc organizaţii de tot felul şi sunt aplecaţi asupra unor probleme cotidiene, de care depinde situaţia financiară a altora ori supravieţuirea propriei familii, să citească texte vechi de mii de ani ori să se informeze cu privire la modelul paideic al lui disputatio din Evul Mediu. La ce oare ar putea să le ajute astfel de lecturi? Cu siguranţă la nimic. Într-o lume “practică” avem nevoie de “practică”, afirma un alt domn care muştruluia sistemul educaţional românesc că nu este suficient de vocaţional.

E greu să-i replici unui astfel de intelectual că afirmaţia sa este un non-sens, că ea nu spune nimic. Pentru el, afirmaţia în cauză “face mult sens”: într-o lume în care totul se mişcă foarte repede, în care oamenii se confruntă cu probleme reale, aceştia au nevoie de soluţii practice, nu de teorii. Iar omul nostru are dreptate. Însă să fi fost oare cu ceva diferită perioada antică? Sau secolul al XIX-lea? Să fi progresat noi oare atât de mult încât înţelegerea fenomenelor dintr-un anumit domeniu, cunoaşterea profundă a acelor lucruri, să fi devenit inutilă “în lumea reală”?

Critica nu trebuie confundată nici cu cearta, sporovăiala, flecăreala, nici cu “sofisticăraia” pedantă practicată la un şpriţ între prieteni. În primul rând, abilitatea de a critica nu este ceva cu care ne naştem, un dat pe care toţi oamenii îl împărtăşesc prin simpla lor existenţă: îmi şi imaginez cum cineva ar putea susţine că, printre două seminţe sparte pe stadion, microbiştii care îl înjură pe Corleone ar putea fi priviţi drept capabili să critice activitatea LPF. Nu despre asta este vorba. Critica presupune efort, efort de înţelegere a unei idei, a unui domeniu, şi efort de a construi analogii, de a dezvolta argumente care să atenteze la statutul ideii respective. Diamanatul, în forma sa primară, nu taie geamul; pentru a putea să facă acest lucru, el trebuie şlefuit până se obţine unghiul necesar dislocării unor cristale.

Dar nu e suficient să tai geamul pe din două ca să obţii o fereastră, ci ai nevoie şi de o ramă, de un cadru. Critica îţi asigură spaţiul necesar în care să poziţionezi cadrul respectiv: descoperind punctele slabe ale unei idei, de fapt cunoşti limitele în care poţi reconstrui punctul de vedere sau poţi funda un altul, mai puternic.

Şcoala românească, aia pe care ne-am deprins să o înjurăm ori de câte ori avem chef, s-a bazat pe un model paideic care nu a valorizat niciodată astfel de abilităţi menite să disloce opinii şi să ofere un teren mai fertil cunoaşterii şi practicii. Elevii şi chiar studenţii au fost învăţaţi cum să reproducă ideile şi opiniile altora, fără pic de examen critic, de discernământ. Luaţi drept exemplu zecile de antologii de comentarii pentru Bacalaureat pe care elevii le învăţau “papagaliceşte” şi le reproduceau într-un mare cor fără să ştie că trei sferturi din ideile de acolo aparţineau unor mari nume. Ei le reproduceau, şi încă le reproduc, sub propria peniţă şi şi le însuşeau ca atare. Până şi formulele matematice erau memorate mecanic, fără a înţelege de ce sunt astfel exprimate şi cu ce altceva sunt asociate sau dimpotrivă. În facultăţi, ca să trecem într-o altă parte, se încurajează în continuare notarea declamaţiilor profesorilor şi învăţatul lor ad litteram pentru examene -- profesorul nu notează ce înţelege studentul, ci “ce ştie”, adică acea corespondenţă dintre ideile sale, ca “autoritate” supremă în domeniul respectiv, şi cele reproduse de student pe coala de scris. Examenele tip grilă sunt manifestarea cea mai radicală a inapetenţei pentru critică, fiind adesea mascată de argumente naive de genul: “sunt prea mulţi studenţi pentru a fi corectate lucrările într-un timp rezonabil”, “se elimină astfel subiectivismul evaluatorului” ş.a.m.d.

Nu vă temeţi de critică, ea nu dăunează grav sănătăţii (mintale), nu vă strică mojo. Dimpotrivă, va ajută să înţelegeţi mai bine, să vă exersaţi partea cea mai evoluată a creierului, i.e., cortextul frontal, şi astfel să deveniţi “mai deştepţi”, oricât de puţin preţ s-ar mai pune astăzi pe “deşteptăciune”. De fapt, exerciţiul critic, alături de exerciţiul memoriei, sunt cele 2 instrumente prin care creierul nostru “rămâne tânăr”. Învăţaţii din Antichitate şi din Evul Mediu dezvoltaseră tehnici extrem de complexe pentru exersarea criticii şi memoriei. Citiţi şi veţi afla atât despre metafora albinei cât şi despre capacitatea incredibilă a medievalilor, de exemplu, de a reţine pe termen lung cărţi întregi. Întrebaţi astăzi un student să vă spună o poezie de Eminescu sau Arghezi şi veţi rămâne neplăcut surprinşi! Puneţi-l să vă argumenteze poziţia lui într-o anumită chestiune în urmă cu trei ani de zile...

Critica şi memorarea presupun analogii, conexiuni complexe, pe care creierul nostru le dezvoltă la nivelul cortexului frontal, adică în partea creierului în care se regăsesc şi pattern-urile neuronale responsabile cu recunoaşterea principiilor morale. Când refuzăm să punem sub semnul întrebării ideile celorlalţi, argumentele lor, nu facem altceva decât să blocăm orice dialog şi asupra resorturilor comportamentelor noastre morale. Când ne manifestăm inapetenţa pentru critică pentru că viaţa noastră poate fi mult mai plăcută nebătându-ne capul cu argumentele celuilalt, când închidem uşa dezbaterii, nu facem decât să suspendăm acele jocuri sociale care conduc la recunoaşterea unor pattern-uri dezirabile de comportament, la recunoaşterea unor norme morale. Şi astfel intră în joc miopia morală.

Cui îi pasă că pilotul Adrian Iovan a fost fotografiat de jurnalişti aşa cum a fost găsit la locul accidentului?! Cui îi pasă că poza înfăţişându-l pe acesta printre fiarele contorsionate ale aparatului de zbor a fost publicată pe Internet?! Bine că nu a fost dată la televizor şi bine că a avut o bandă neagră în dreptul ochilor, de parcă acea bandă ar fi putut să elimine nota macabră a fotografiei sau ar fi putut proteja fiul victimei de o eventuală traumă la vederea tatălui decedat. De ce oare să ne pese de critica unui astfel de gest?! Doar critica e o părere exprimată de noi… Nu! Critica nu este o părere contrară, critica nu înseamnă să spunem că un astfel de gest este “incorect”, ci înseamnă să oferim argumente pentru care el trebuie sancţionat din punct de vedere moral de breasla jurnaliştilor (de exemplu, pentru că reprezintă un atac la demnitatea umană a victimei).

Exemplele de acest gen pot continua la nesfârşit, însă mă opresc aici mulţumindu-vă pentru răbdarea de a fi citit aceste rânduri şi invitându-vă să mai poposiţi pe aici. Promit să fiu extrem de critic … şi mult mai scurt.