In memoriam Academicianul Laurenţiu Popescu. „Vom fi cu toţii mai săraci”
0
Decesul academicianul Laurenţiu Popescu, directorul Institutului Naţional de Patologie „Victor Babeş” din Bucureşti, la vârsta de 71 de ani, a provocat durere şi în rândul foştilor săi studenţi. Prof. Dr. Ştefan Constantinescu de la Universitatea catolica Louvain, din Belgia a transmis redacţiei „Adevărul” un text în memoria celebrului medic, care a descoperit telocitele.
Un text de Prof. Dr. Ştefan N. Constantinescu
Profesorul Laurenţiu M. Popescu.
În dimineaţa zilei de 3 august 2015 a încetat din viaţă Acad. Prof. Dr. Laurenţiu Mircea Popescu, o figură extraordinară a medicinii şi ştiinţei româneşti contemporane.
Născut la 15 aprilie 1944, Laurenţiu Popescu se distinge încă din anii copilăriei prin abilităţile sale excepţionale intelectuale, care continuă cu studii de excepţie la Liceul Gheorghe Lazăr şi apoi ca şef de promoţie în 1967 al Facultăţii de Medicină. Remarcat de mării tenori ai medicinii româneşti de atunci, atât în preclinic, cât şi în clinic (de exemplu de profesorul Ion Juvara), tânărul Laurenţiu Popescu se dedică în final cercetării fundamentale de biologie celulară, un domeniu nou. Devine în 1967 cadru didactic la catedra de histologie, începând să predea încă din 1966. Împreună cu profesorul Ilie Diculescu şi cu colegul său Nicolae Ionescu publică o serie de articole în reviste internaţionale, astăzi devenite clasice în literatură medicală, despre distribuţia calciului în celulele musculare netede şi cardiace. Funcţia calciului şi rolul sau în semnalizare l-au preocupat de-a lungul întregii cariere.
Publică în 1975 un articol în Journal of Cell Biology, articol citat de atunci de foarte multe ori şi citat de asemenea şi în Gray's Anatomy în care descrie cu ajutorul microscopiei electronice analitice asistate de raze X localizarea calciului în reticulul endoplasmic (sarcoplasmic) al celulor musculare. De asemenea demonstrează rolul caveolelor în reglarea concentraţiei calciului intracelular. Îşi petrece lungi ore în laborator şi apoi la centrul de documentare al Ministerului Sănătăţii unde existau în anii '60 şi '70 toate revistele importante în domeniul medical şi unde literalmente devorează tratatele anilor aceia şi revistele cele mai importante.
Se autoeduca şi trăieşte prin aceste lecturi revoluţia din biologie a anilor aceia, cu naşterea biologiei celulare şi moleculare. Iniţiază colaborări cu laboratoare de mare valoare în special din Olanda, Anglia şi Statele Unite, concentrându-se pe noi abordări electronomicroscopice în studiul depozitării calciului intracelular. Devine unul dintre principalii organizatori ai unui congres internaţional de histochimie şi citochimie la Bucureşti (împreună cu profesorii Ilie Diculescu şi Doină Onicescu) la care au participat viitori laureaţi ai Premiului Nobel, ca profesorul Sidney Brenner şi alţii.
După 10 de ani de colaborare strânsă cu Ilie Diculescu şi echipa de microscopie electronică, Laurenţiu Popescu devine foarte interesat de cardiologie moleculară şi de mecanismul de acţiune a nitroglicerinei în angina pectorală. Este printre primii din lume care explică mecanismul de acţiune a nitroglicerinei. Cu aceste studii intră în mod spectaculos în clubul elitelor domeniului cardiologiei moleculare şi devine apropiat al unor cercetători de mare valoare - Ernesto Carafoli, (ETH Zurich), John T. Penniston (Universitatea Harvard) şi Ferid Murad (Universitatea Stanford), care ulterior primeşte Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în 1998. Creează un grup de cercetare tânăr, din acel grup derivând succesorii lui de astăzi, ca prof. Mihai Hinescu. În laboratorul său se lucra până la ore târzii şi în timpul duminicilor, sărbătorilor, au fost atraşi mulţi tineri studenţi, atmosfera din acel grup fiind foarte similară cu cea din laboratoarele de mare prestigiu din străinătate.
Se pasionează apoi de semnalizarea prin fosfoinozitide şi fosfolipaze, iarăşi urmând istoria şi traiectoria calciului în celule. Este promovat în anii aceia (sfârşit de ani '70 început de ani '80) la Facultatea de Medicină că şef de lucrări, dar şi şef de disciplină, la Disciplină de Biologie Celulară. Este, cred, singurul tânăr şef de lucrări care în acelaşi timp este conducătorul unei Discipline (devenind un fel de maior cu funcţie de general pentru că ceilalţi şefi de Discipline erau toţi Profesori). Este meritul Rectorului de atunci Prof. Leonida Gherasim şi al profesorilor Ion Moraru şi Ilie Diculescu de a fi creat această Disciplină autonomă şi a-l numi foarte tânăr în acest post, în ciudă faptului că promovările erau blocate.
Îşi conduce laboratorul în mod original, plăteşte din banii săi reactivii, întreţinerea aparatelor, abonamente la reviste, muncind zi şi noapte. În decembrie 1989 i se refuză plecarea la Universitatea Cambridge unde fusese invitat să prezinte rezultate legate de rolul mediatorilor derivaţi din calea fosfoinozitidelor în eliberarea calciului din reticulul endoplasmic.
La Revoluţie, în 1989 este ales Pro-Decan (ianuarie 1990) în echipă profesorului Ion Bruckner, cu care a fost coleg de Facultate şi apoi în 1992 devine unul dintre cei mai tineri Rectori din România, Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila, unde rămâne în funcţie până în 2004, timp de 12 ani.
Sunt alţii mult mai competenţi decât mine care vor evalua perioadă - aş zice eu fastă - a rectoratului profesorului Laurenţiu Popescu. Ştiinţific se concentrează pe crearea unei reviste de impact internaţional, Journal of Cellular and Molecular Medicine, din al cărui Board am făcut parte de la început, care a reuşit performanţa să primească un factor de impact de 6 în anumiţi ani (astăzi în jur de 3.5-4), care o puneau pe acelaşi plan cu reviste ca Journal of Biological Chemistry. Această revistă a fost preluată de Wiley. De-a lungul întregii sale cariere, Profesorul Laurenţiu Popescu a fost unul dintre cei mai vocali proponenţi ai importanţei publicării în reviste internaţionale de prestigiu.
Împreună cu colegul său cu care a semnat primele articole internaţionale, Nicolae Ionescu, începe să studieze prin microscopie electronică celule speciale cu prelungiri foarte lungi şi pe care le defineşte întâi ca celule asemenatoare celulelor lui Ramon y Cajal şi apoi, în final, ca telocite. Publică numeroase articole, mai ales după 2004 care descriu prezenţa acestor celule şi se preocupa până la sfârşitul vieţii de a descoperi funcţia acestor celule, aducând argumente privind capacitatea acestor celule de a susţine celulele stem tisulare şi propunând că aceste celule stimulează regenerarea după leziuni hipoxice, de exemplu în infarctul de miocard. Studiile sale sunt provocatoare şi creează o emulaţie, atât în ţara, implicând mulţi tineri talentaţi la catedra şi la Institutul Naţional de Patologie „Victor Babeş", dar şi în străintate, unde primeşte o serie de medalii, în special în China, unde există un efort susţinut pentru stimulare a domeniului medicinii regenerative.
Nimeni, nici chiar criticii săi cei mai înverşunaţi, nu i-au contestat valoarea intelectuală, originalitatea. Laurenţiu Popescu era extrem de intransigent în sensul ideii de respect al proprietăţii şi de evaluare foarte precisă a valorii lucrurilor. Într-o lume liberă ar fi fost pierdut pentru ştiinţă, ca mulţi tineri de mare valoare de astăzi, ar fi fost un avocat de geniu sau om de afaceri de mare succes. Şi-a petrecut 12 ani la Rectoratul UMF, încercând să convingă de importanţă valorii - de a crea ceva - şi de a nu pretinde ceva în schimbul a nimic. Pentru că nu a fost lăsat să selecteze, ci doar să promoveze, îmi este teamă că a reuşit mai puţin decât ar fi vrut. Pe de altă parte, Laurenţiu Popescu a fost un real patriot român, fiind în mod profund convins că datoria sa era să dovedească elitei ştiinţifice mondiale valoarea cercetării româneşti. Aş spune că a investit foarte mult în această direcţie şi că a făcut eforturi aproape supraomeneşti pentru a valoriza cercetarea românească în străinătate. A refuzat în anii '70 propunerea celebrei Doamne Profesor Edith Bulbring de la lucra la Oxford sau de a emigra în Australia. Dorea sincer ca România să câştige în competiţia mondială ştiinţifică, dar din păcate a fost contemporan cu o perioadă în care României nu i se mai permitea să participe la această competiţie, prin subfinanţarea cu greutăţile bine cunoscute.
Este incontestabil că în anii dificili '80 flacără ştiinţifică a preclinicului din Facultatea de Medicină bucureşteană a fost menţinută aprinsă de câteva personalităţi: Laurenţiu Popescu la Biologie Celulară, Nicolae Cajal la Virusologie, Elena Cristea la Biochimie şi nu foarte mulţi alţii. Pentru multe generaţii Laurenţiu Popescu a reprezentat contactul cu ştiinţa internaţională, cu progresul, cu experimentul, cu creativitatea ştiinţifică, cu verificarea argumentelor şi în general cu demersul ştiinţific. A conferit o anumită strălucire actului de cercetare ştiinţifică, în realitate mai arid şi dificil în practică decât ar fi lăsat să se vadă. Laurenţiu Popescu era un mare orator ştiinţific. Cursurile sale stăruie încă astăzi în memoria generaţiilor care l-au avut profesor. Avea o capacitate unică de a transforma lucruri complicate în explicaţii simple, stimulând minţile studenţilor din auditoriu cu comparaţii şi imagini în care ei se regăseau direct, ceea ce ajuta enorm la înţelegerea conceptelor predate. În interacţiunile directe identifică punctele forte ale studenţilor şi ştia să le cultive încrederea în şine atât de importantă pentru demrsurile ulterioare. A fost un mentor în adevăratul sens al cuvântului, având grijă de carierele tinerilor de la ultimii ani de Facultate până la desăvârşirea carierei universitare. A schimbat în bine destinul multor medici şi cercetători.
A creat foarte mulţi elevi care sunt răspândiţi în toată lumea, iar în România, cu puţine excepţii, actualii profesori ai Facultăţii de Medicină ai Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila au fost promovaţi de Profesorul Laurenţiu Popescu. Viitorul ne va spune dacă timpul sacrificat de acest cercetător de mare talent obştei sale universitare a avut impactul dorit, sau dacă poate talentul său ar fi fost mai util ştiinţei, care este universală şi nu naţională, cum spunea între alţii, profesorul George Emil Palade.
Ales Membru corespondent al Academiei Române în 1995 şi Membru titular în 2001, Profesorul Laurenţiu Popescu i-a succedat academicianului Nicolae Cajal ca preşedinte al Secţiei de Medicină a Academiei Române (2006-2014) şi de asemenea a fost Preşedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale. Dar, în ciudă tuturor acestor onoruri, a rămas acelaşi spirit liber şi critic, ne-aparţinând niciunui grup, şi amuzându-se să încalce protoculul cenuşiu cu culorile sale vii, în publicaţii sau vestimentar. A fost însă profund îndrăgostit de ţara lui, ceea ce l-a făcut să-şi consume o mare parte din energie încercând să schimbe în acelaşi timp foarte multe mentalităţi şi obiceiuri universitare, sfârşind prin a accepta şi pe aceia care spiritual erau opusul său.
Ultimii ani au fost dificili pentru optimismul său clocotitor, dar în ciuda tuturor greutăţilor şi-a găsit totdeauna refugiul în ştiinţă şi în acele conversaţii cu apropriaţii în care investiga unul din celelalte mistere care îl preocupa de asemenea, originea şi reprezentarea puterii în mintea umană.
A dispărut o figură de marca a medicinii şi cercetării biomedicale româneşti. Vom fi cu toţii mai săraci.
Prof. Dr. Stefan N. Constantinescu
Universitatea catolica Louvain
Membru al Ludwig Institute for Cancer Research
Membru al Academiei Regale de Medicina a Belgiei
Se încarcă comentariile...
