Nuanţa bolnavă apare atunci când ţi se surpă pământul sub picioare şi sforile eşuează în a te mai susţine. Mai degrabă te ţine suspendat în aer, până când greutatea proprie se adaugă greutăţii momentului şi atunci simţi chinul acelor sfori cum îţi frânge pielea mâinilor şi a picioarelor.

Însă omul e rezilient. Avem o capacitate nebănuită, care ai putea crede că ţine de domeniul ezotericului, din rândul alchimiei. Cărăm şi ducem cu sine mai mult decât ne-am fi putut imagina că putem. Răzbim. O scoatem la liman. Şi când scoatem capul de sub apă şi tragem prima gură de aer, ne uităm pierduţi şi încercăm să ne pregătim sufleteşte pentru încă o tură de înnec. Niciodată nu reuşim să anticipăm forţa momentului şi suntem mereu luaţi prin surprindere.

Prin esenţă, românul am senzaţia că s-a obişnuit atât de tare cu acest soi de adrenalină indusă de situaţiile extreme încât ajunge să se supună benevol. Aproape că simte că e de datoria lui să se chinuie, să stea la cozi pentru mâncarea primită cu raţia şi să fie batjocorit de un sistem care ar trebui sa funcţioneze în beneficiul şi nu în detrimentul său.

Am ajuns să dobândim o boală căreia i-am atribuit caracter ereditar. Ne-am obişnuit atât de tare cu acest pattern matematic al neajunsului încât e adânc înregistrat în sistemul nostru şi îl oferim moştenire, pe tavă, şi copiilor noştri.

Orice abatere din acest pattern generează confuzie şi haos în programarea presupusului viitor al odraslei şi conduce la revoltă internă. Revolta o traducem ulterior în gesturi de criminal psihologic care omoară cu bună ştiinţă orice pas sau iniţiativă în afara limitelor neajunsului propriu. Vorbesc la nivel general pentru că, statistic vorbind, ei reprezintă o majoritate.

Dialogul între generaţia veche şi cea nouă, cei numiţi millenials, generaţiile Y, Z, şi-a pierdut demult substratul unei bune credinţe. Conversaţia este mai degrabă presărată cu frustrări şi refulări şi prin urmare nu are cum să ducă la o schimbare în bine sau la o îmbunătăţire de orice fel.

Generaţiile de la capătul alfabetului pornesc cu dezavantajul revoltei şi rebeliunii faţă de propriii părinţi şi faţă de sistemul în care au fost crescuţi. Cei puternici înţeleg provocarea şi încearcă să obţină ce îşi doresc, ce au sesizat că este normal şi firesc: respect, înţelegere şi pasiune. Alţii cedează rapid pentru că înainte de a îşi realiza dorinţele, investesc prea mult efort încercând să îşi dovedească locul în lume. Astfel ajungem să abundăm de generaţii tinere depresive, pierdute, care îşi scriu pe tricou „Mă p*ş pe el de vot“ şi nu înţeleg rolul lor într-o societate democratică.

Catastrofa care a avut loc în Paris, la Notre Dame, a generat în mintea multora gândul că suntem mici şi neajutoraţi. Dacă un monument istoric cu asemenea greutate a putut fi răpus, unde mai stă puterea noastră?

Dar înainte de a pica în groapa mediatică a gândurilor negre, vă las cu o provocare a minţii. Măcar în faţa catastrofelor de asemenea natură să mai contemplăm şi noi un pic asupra societăţii în care trăim, dacă în viaţa de zi cu zi mintea funcţionează doar cu informaţii primite pe tavă, deja formulate de „specialişti“.

La doar câteva ore de la anunţul incendiului de la catedrală, cel mai bogat om al Europei a donat aproximativ 300 de milioane de euro pentru reconstrucţie. 300 de milioane de euro ar fi mai mult decât de ajuns să salveze din sărăcie acei 1 din 8 oameni din Franţa, cu toate că este declarată una din cele mai bogate ţări. Cu 300 de milioane de euro donaţi către sisteme de sănătate şi învăţământ ar putea scădea rata analfabetismului şi, în timp, prin consecinţă, şi cea a sărăciei.

Un alt gest de ajutorare a venit din partea Vaticanului, care a anunţat că se va ruga pentru viitorul monumentului. Evident, Vaticanul rulează în jur de 170 de miliarde de euro numai în America, dar gestul Papei de a-şi împreuna mâinile şi a trimite gânduri bune valorează mai mult. O instituţie religioasă ar putea crede că propagă gândurile greşite dacă recurge la gesturi caritabile pentru poporul catolic, măcar, nu? Dogmele nu pot fi încălcate.

În astfel de momente o să răspund că nu, nu vreau să plec din ţară. Şi asta pentru ca mi s-a dovedit încă o dată că nici în afara ţării nu găsesc câini cu covrigi în coadă. Mi s-a dovedit că nu doar situaţia politică din ţară generează neajunsuri şi probleme sociale grave, ci natura umană bolnavă. Şi odată cu o catastrofă am înţeles şi că banii pentru a rezolva problemele există, trebuie doar să ai caracter istoric care să ofere greutate cauzei tale. 

Nu spun că îmi caut cauza sau motivele necesare. Spun doar că duhul bălţii s-a evaporat şi am rămas cu realitatea bolnavă care ne omoară pretutindeni, nu doar la noi în ţară.