Icnetul ca morfem

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dacă stai să te gândeşti ceva mai mult, nu mai poţi spune nimic rău despre nimeni. Şi, în genere, nu prea mai poţi spune nimic, aşa cum au dovedit-o, fără putinţă de tăgadă, scepticii. Orice critică se datorează nervilor, inflamării de moment, ambalării. Polemistul ştie foarte bine asta: de aceea scrie pe loc ce-i trece prin cap, el este constrâns să se producă sub imperiul primei impresii sau să tacă pentru totdeauna.

Dumnezeu însuşi nu se poate sustrage acestei legi: ori de câte ori îşi condamnă creatura o face pentru că se lasă pradă „mâniei”. De îndată ce-şi vine în fire  - îşi regretă faptele – şi, neputându-le şterge, îi acordă omului compensaţii exagerate, o iertare necondiţionată şi o nemiluită compasiune. Oricine poate verifica această informaţie comparând situaţia lui Adam după Cădere cu cea din Eden - răul, boala, truda, moartea însăşi fiind excedate de beneficii inimaginabile în Paradis; e suficient să amintim doar înzestrarea oamenilor cu un simţ nou, incomensurabil: sexualitatea. Dar, şi mai adesea, după ce şi-a recăpătat complet cumpătul – despăgubirile acordate căzăturilor fiind destinate în primul rând propriei Lui liniştiri – Dumnezeu se retrage în compania Înţelepciunii, reprimându-şi, odată cu cruzimea, şi cealaltă faţă a ei: mila.

Convingători nu suntem decât atunci când, învinşi de patimile noastre, suntem părtinitori – din ură sau din iubire. Vitregite de focul pasiunii, până şi şcolile de filosofie au fost părăsite de cei mai loiali dintrei elevi – după ce, deşi înduraseră cu stoicism îngheţul ce le cuprinsese, au constatat că nu mai au cum să-şi scrie argumentaţiile şi să-şi susţină disputaţiile din cauza degerăturilor care i-au făcut să-şi piardă şi degetele şi limbile.

Că nervozităţii ar trebui să-i recunoaştem un loc de onoare în panoplia atât de bogată a ipotezelor privitoare la originea limbajului articulat o arată faptul că animalele cuprinse de o iritare neobişnuită datorată bolii, perioadei de rut sau unei supraexcitaţii subite – încep să-şi moduleze răgetele, urletele, lătrăturile în vecinătatea imediată a Dicţionarului. O pisică în călduri nu mai miaună, aproape că vorbeşte! Iar dacă – luând pildă de la om – şi-ar permanentiza febra erotică, dacă ar face din ea o ocupaţie zilnică, o obsesie senzitivă – e absolut sigur că, după două-trei generaţii, s-ar naşte o felină complet deprinsă cu tainele calendarului. Rănit, un leu de mare scoate nişte sunete incompatibile cu viaţa animalică, a sărit, dintr-un singur salt, peste milioane de ani de evoluţie, în miezul definiţiei omului sau cel puţin într-o jumătate a ei, cealaltă – raţionalitatea – nefiind decât o extracţie tardivă vorbirii. (Semnificativ este că atât Aristotel cât şi Kant îşi construiesc teoriile asupra judecăţii urmărind modurile în care se exprimă făpturile omeneşti, analizându-le rostirea, discursul.) E adevărat că „la început a fost Cuvântul”, dar tot atât de adevărat este că – într-un alt plan – înaintea lui a mai fost ceva: criza de nervi. Creaţia însăşi nu are sens dacă nu ni-l imaginăm pe Atotputernicul pradă unei slăbiciuni, unei plictiseli de moment, unei tulburări lăuntrice. Dar ceea ce în teologie nu poate fi decât obiectul speculaţiilor, în etologie şi antropologie este un fapt dovedit: limbajului articulat îi precedă vulnerabilitatea extremă a fiinţei vorbitoare. Omul este un animal isteric.

De aceea idioţia sau alalia ar trebui acceptate drept consecinţele inevitabile ale bunătăţii desăvârşite şi ale echilibrului interior. Liniştea şi tăcerea sunt, orice s-ar spune, sinonime. Între zâmbetul oligofrenului şi zâmbetul nirvanic al lui Buddha nu este nici o diferenţă. De câte ori cineva vorbeşte, întreabă-te: „împotriva cui?” A pronunţa înseamnă a acuza, orice act de discurs este un rechizitoriu – îndreptat împotriva semenilor, a lumii, a lui Dumnezeu, a noastră înşine. Chiar şi când lăudăm pe cineva – o facem mereu, în subtext, împotriva altcuiva. Un elogiu este faţa văzută a unei „filipice”.

Reactivitatea – trăsătură esenţială a tot ce este viu – atinge paroxismul în maimuţa vorbitoare. Analizat minuţios, orice act de limbaj - de la simpla sporovăială până la tratatele de fizică şi de metafizică – îşi descoperă unitatea morfologică fundamentală: icnetul. Diferenţa specifică dintre om şi celelalte vieţuitoare este că ultimele reacţionează la ceva, la un stimul intern (foame, instinct sexual) sau extern (ameninţare, pericol), în vreme ce nervozitatea noastră extraordinară ne face să zvâcnim – şi încă cel mai violent! – tocmai la absenţa acestor stimuli, la nimicul homeostaziei. Boală autoimună a tuturor – plictiseala – ne face să fierbem în suc propriu pentru ca în aburii ridicaţi să putem distinge închipurile infernului la care se adaugă – doar pentru a avea un motiv în plus de deplorare – cele ale paradisului pierdut.

Vălurile somptuoase ale limbii cad – dezvelindu-i substanţa – în singurătatea celui bătrân sau bolnav. Dacă vi se oferă ocazia, nu ezitaţi să trageţi cu urechea la uşa lui: vă va întâmpina un potop de blesteme, de sudălmi, de imprecaţii şi vituperaţii. Îndreptate împotriva tuturor şi a nimănui, ele au rolul de exerciţiu al rostirii pure, repetarea mecanică a Ocării nefiind altceva decât actul, aproape ritualic, de menţinere a demnităţii umane prin punerea şi repunerea în funcţiune a mecanismului esenţial al vorbirii.

P.S.

Un argument în plus, de ordin biologic, este existenţa tracului. Atât de des întâlnit în experienţa vorbirii în public, tracul pare să fie o reminiscenţă fiziologică a unei experienţe primordiale a limbajului, una de ordin belicos şi agresiv. În trac se activează aceleaşi reacţii specifice pregătirii unui atac: ne bate inima puternic, ne seacă gura şi ni se pune un nod în gât, transpirăm, simţim că ne înăbuşim, suntem pe punctul de a o lua la goană, am prefera ca totul să se termine cât mai repede, pe scurt: suntem înfricoşaţi. Vorbirea – modulaţie a strigătului războinic? Fapt este că persoane caracterizate de o agresivitate extremă mărturisesc că au trac, mărturisire, după cum ne putem da seama, doar aparent paradoxală. Dictatorii ţin discursuri extrem de lungi – lungime direct proporţională atât cu dorinţa de a-şi învinge tracul cât şi cu nevoia de a-şi exprima, pe larg, agresivitatea. De altfel, nici o naraţiune nu ar avea sens în absenţa conflictului, iar efectul urmărit de un discurs este convingerea auditoriului (din lat. vincere: a cuceri) – termeni comuni şcolii de retorică şi celei de război.

Acest text a apărut în numărul 4 (466) din aprilie 2021 al revistei Argeş

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite