Iartă-ne, Alexandra!

De foarte multe ori, atunci când aveam nevoie de ceva de la Primărie sau de la orice instituţie a statului, mama era cea care mergea cu noi. Tata nu mergea, sau, atunci când o făcea, stătea afară şi ne aştepta. Ştia că imaginea ţiganului ar fi trezit superioritatea tuturor celor cu care ar fi intrat în contact, ceea ce ar fi adus cu sine o calitate mai slabă a serviciilor pe care noi ar fi trebuit să le primim

Sau aşa credea el, în urma unei sume de experienţe de viaţă. Mama era femeie şi putea oferi şi o poveste mult mai emoţională decât el ar fi oferit-o, poveste care ar fi putut genera milă: „am 4 copii acasă care au nevoie de ajutor“, „dacă nu rezolv situaţia X o să mă certe bărbatu’“, „mi-a mai murit un copil, aşa că vă rog să îl ajutaţi pe acesta“ etc. Chiar şi aşa, nu de puţine ori trebuia sa petrecem ore în şir în fata cabinetului medical sau a ghişeului de la nu ştiu ce instituţie până cineva se indura să stea de vorbă cu noi. De multe ori, doar furia mamei genera reacţia aşteptată. Ai mei, şi mulţi alţii asemenea lor, ştiau că sunt văzuţi ca fiind „inferiori“ şi, de multe ori, se comportau ca atare.

Acum o săptămână, un copil a „murit“ (chiar dacă moartea fizică nu este confirmată oficial) cu gândul ca cei cărora le-a cerut ajutorul vor veni să o salveze. A făcut-o molcom, fără să facă spectacol din suferinţa ei, vorbind politicos chiar şi despre cel ce-i agresa trupul şi sufletul. Faptul că a cerut ajutorul în cel mai demn mod cu putinţă, a activat superioritatea şi neîncrederea celor ce sunt plătiţi să acţioneze în cazuri de urgenţă. Si pentru că nu sunt obişnuiţi cu asta...

Inacţiunea celor de la Politie nu este doar vina lor. Sigur că ne este mult mai uşor să aruncăm vina exclusiv în curtea altuia fără să ne uităm la noi înşine şi la modul în care, de foarte multe ori, „ne cerşim“ drepturile în loc să ni „le cerem“ sau, şi mai rău, la modul în care noi înşine reacţionăm fată de cei despre care am învăţat că sunt de „neîncredere“. E mult mai uşor să cerem schimbarea instituţiilor şi a statului fără să înţelegem că acestea nu fac decât să reacţioneze aşa cum întreaga societate acţionează şi că modul lor de operarea este strâns legat de valorile pe care societatea per ansamblu le promovează.

Societatea românească, sau parte din ea, este atât de misogină încât oferă scuze violatorilor înfierând lungimea fustei purtate de victime. Societatea în care trăim consideră că dacă eşti femeie, rom, gay, de la ţară, analfabet, asistat social etc., eşti, în mod automat, cetăţean de mâna a doua şi că nu meriţi acelaşi tip de servicii precum cele pe care el, superiorul, le primeşte. Parte din liderii României ne injectează ideea „mai multor Românii“, în care cea „frumoasă“ este doar a lor şi cea „urâtă“, care merită hulită şi stârpită, este a altora, a inferiorilor. Parte din România a considerat ca morţii de la Colectiv şi-au meritat sfârşitul pentru că ascultau „muzică satanică“; o altă parte consideră că „femeia nebătută e precum calul nestrunit“ şi că „bătaia e ruptă din Rai“; unii sunt convinşi ca „ţiganul nu e om nici de departe“ şi alţii consideră că există prea multe drepturi pentru musulmani. Mulţi dintre cei care vituperează ideile astea sunt cei care ne coordonează viaţa şi care lucrează în instituţii care ar trebui să se asigure că fiecare cetăţean este tratat cu respectul cuvenit. Greu să pui în practică acest deziderat când tu însuţi eşti cel care promovezi, în mod deschis sau abscons, ura şi dihonia.

Cazul de la Caracal ne-a arătat şi nemernicia noastră. A celor ce aşteptăm ca alţii să se schimbe în condiţiile în care nouă ne place să rămânem la fel.

Iertare, Alexandra, pentru că nu am făcut ceea ce trebuia să fac!