FALS JURNAL DE IERI ŞI DE AZI: Sania Copilăriei la Slătioara

Iarna pe uliţă la Slătioara                                                  Ulei pe pânză - Emil Pavelescu, colecţia D. S.

Mi-am luat la Slătioara sania Copilăriei pe care am împodobit-o, odată, cu dragostea fără margini a tuturor bunicilor lumii şi pe scaunul ei din stinghii de brad cu miros de răşină am strâns la un loc, ca în burduşitul sac de legendă, amintirile jucăriilor de Crăciun ale Copilăriei.

Acum aştept să se strecoare furiş, venind ca-ntotdeauna dinspre Măgura Slătioarei, pentru că sigur va veni, ninsoarea din Ajunul mult aşteptatei sărbători.

Am pus sania Copilăriei cu faţa spre pridvorul înalt, în capătul scărilor de piatră dintre cei doi lei troieniţi şi sania va fi şi ea troienită, căci va ninge în neştire, cum se spune la noi, abia vom putea ţine ochii deschişi sub greutatea genelor troienite şi ele.

Mâine dimineaţă, când vor sosi colindătorii, noi amândoi, bunicii, vom fi în pridvor, în mijlocul coşurilor cu daruri, aşteptându-i, ca-ntotdeauna, din viul alb al nopţii de iarnă.

Până spre ziuă, între vis şi trezie, înfriguraţi, am scos din sacul cu amintiri jucăriile care mi-au plăcut cel mai mult şi pe care mi le-am cumpărat chiar şi mie: motocicleta roşie, gălăgioasă şi farurile aprinse iscoditor, cu care Copilăria ocolea bradul spuzit de globuri, de artificii şi de lumânărele şi de ghirlande din puf de zăpadă, apoi trenuleţul pe şine tras de o locomotivă ambiţioasă trecând vijelios peste viaducturi, cel dintâi tren - jucărie şi din viaţa mea, în sfârşit, elicopterul alb, cu aripi albastre, rotindu-se din ce în ce mai ameţitor până se făceau un vârtej azuriu, şi sub ochii noştri uimiţi, elicopterul se ridica de pe covor şi… zbura cu-adevărat, riscând să se agaţe în braţele candelabrului ajuns aidoma unui rug.

Vor fi de faţă şi acum, ca-ntotdeauna, şi fetele noastre şi în zori, când visul alb al nopţii va fi sfâşiat de chiotul colindătorilor, ne vom grăbi să-i descoperim prin cernerea ninsorii, aplecându-ne nerăbdători peste pridvorul înalt, în braţe cu stâlpii lui aleşi şi ciopliţi din trunchi de gorun.

- ,,Cum uram noi o dată, de mult?! - va întreba, răguşit şi răstit, starostele colindătorilor. Cum uram noi? Ia să vedem?!

- Uuuu!

- Aşaaa! - tunetul aprobării.

- Uuuu! Uuuu! Uuuu!… ” Din sutele de piepturi, un singur glas şi clinchetul clopoţeilor de pământ roşu, ars în cuptoarele ultimilor olari ai Slătioarei.

Ştiu sigur că va ninge cu fulgi mari şi rotunzi ca obrazul păpădiilor primăvara, iar noi vom auzi, ca-ntotdeauna, cum se aşează fulgii unul peste altul cotropind sania aşezată intenţionat în faţa pridvorului, pe aleea albă şi leneşă care coboară spre scările de piatră dintre cei doi lei troieniţi.

În clipa aceea, prin faţa ochilor noştri va trece şi vom vedea zborul schiurilor Tinereţii năvalnice, căci Copilăria a părăsit sania nu prea demult, cum era, poate, de înţeles - dar totuşi de atâta timp pentru noi.

Acum schiurile zboară peste lume, peste dealuri, peste munţii Căpăţânii şi, bineînţeles, peste vârful Măgurii şi, neapărat, peste cocoşul de pământ roşu, ars şi el în cuptor, veghind în vârful casei Copilăriei, cu noi, bunicii, în poala pridvorului, strânşi unul într-altul, eroi ai poemului lui Adrian Păunescu:

„Ia priviţi-i cum se duc,

Ia priviţi-i cum se sting,

Lumânări în cuib de cuc

Parcă tac şi parcă ning.”

Ne va trezi din visare bucuria colindătorilor, pe când nouă ne va fi frică şi să sperăm că, desprinzându-se dintre ei, ajuns în pragul pridvorului, unde îi aşteptăm cu mere ionatane, roşii, şi portocale ca nişte sori mici, şi bănuţi de ciocolată înveliţi în foiţă de aur, cel învestit să-ntruchipeze Copilăria, va aprinde închipuirea noastră, fulgerând-o, şi va rosti, risipind lacrămile care ne împăienjenesc ochii: Bună dimineaţa la Moş Ajun!

P.S.: În finalul unei tablete celebre pe toate meridianele, intitulată În timp înveţi…, argentinianul Jorge Luis Borges scria, testamentar:

„Cu timpul vei învăţa că încercând

să ierţi sau să ceri iertare,

să spui că iubeşti, să spui că ţie-e dor,

să spui că ai nevoie,

să spui că vrei să fii prieten,

dinaintea unui mormânt,

nu mai are nici un sens.

Dar din păcate,

toate se-nvaţă doar cu timpul…”