Iar acum, Yemenul!

Nici yemeniţii nu-l mai vor pe preşedintele lor, Ali Abdallah Saleh.

I-o spun prin proteste repetate,  soldate deja cu câteva zeci de morţi, după ce forţele de ordine şi miliţiile regimului au tras asupra mulţimii. Dacă e să ne reamintim cum s-au petrecut lucrurile în Tunisia şi în Egipt, promisiunea că va instaura un regim parlamentar  nu-i mai poate întârzia prăbuşirea. E drept că Saleh se află la putere doar de 32 de ani, aproape un fleac faţă de cele peste patru decenii de domnie absolută a lui Gaddafi. Dar devenise la fel de autist, exersând acelaşi tip de putere feudală bazată pe corupţie, model răspândit nu doar printre monarhiile din Golf, dar şi în Asia Mică sau în ţările Magrebului. Americanii l-au sprijinit şi îl mai susţin, căci s-a dovedit oarecum util împotriva mişcării lui Osama bin Laden, fiul blestemat al patriei. Dar Al-Qaida tot mai recrutează nestingherită prin zonele scăpate de sub controlul autorităţii centrale, pe teritoriul acestei ţări unde kalaşnikovul face parte din dotarea de bază a oricărei familii. Şi cum nemulţumirile sociale, în aşteptarea unor adevărate reforme politice, sunt în Yemen de aceeaşi natură ca în restul lumii arabe, Washingtonul nu va ezita să  accepte sau chiar să grăbească debarcarea micului preşedinte sclerozat.

E o scleroză răspândită în toată lumea arabă, unde regimurile autoritare au beneficiat  decenii la rând de sprijinul sau de toleranţa cancelariilor occidentale, sub pretext că ele fac faţă islamismului radical. Nimeni nu şi-a dat seama că se născuse o nouă generaţie ce nu se mai identifica nici cu atentatele din 9/11, ca metodă de luptă naţională, nici cu războiul sfânt islamic, în numele căruia Al-Qaida a ajuns să se războiască acum chiar cu populaţiile locale sătule de violenţă. În loc să mai viseze la restaurarea unui califat mitic şi la perpetuarea jihadului, această generaţie care navighează pe internet, în Afganistan, în Algeria, în Yemen, în Tunisia sau în Libia, vrea mai multă democraţie. Nu una de tip occidental, cu toată panoplia instituţiilor sofisticate şi deseori inoperante, greu de transpus în societăţi tribale sau încă seminomade, ci o mai echitabilă distribuire a bunurilor, un stat de drept care să limiteze abuzurile, programe de dezvoltare, mai multă demnitate, o reală participare la  treburile obştii ş.a.m.d.

Revoluţie panarabă? Încă e prea devreme să ştim. Cert este că revendicările depăşesc nivelul vechilor rivalităţi şi chiar sunt mai mult decât o răbufnire a nemulţumirilor cumulate.