Ia să vedem, ce e mai important pentru nenea ăsta, să obţină jobul sau să îmi spună mie că sunt proastă?

Fără îndoială, cel mai eficient recrutor din România ar fi o foarte proaspătă absolventă, pe la douăzeci şi foarte puţin, blondă-blondă, foarte senzuală, cu o fustă scurtă-scurtă, cu un decolteu larg-larg, cu ochi mari de la natură, plus mari de uimire, eventual şi cu ochelari. Voce subţire-subţire, evident.

Să luăm următorul studiu de caz: recruteriţa blondă-blondă şi senzuală are interviuri cu tot felul de mari specialişti, pentru un job important, ba chiar foarte important, să zicem. Închipuiţi-vă că staţi după perdea ca să vedeţi ce se întâmplă, iar candidaţii nu ştiu că sunteţi acolo, evident! Şi acum începe: intră primul candidat. Îl vedeţi ce face şi ce spune, însă el nu ştie, după cum am spus. Recruteriţa pune trei întrebări stupide una după alta, fără să clipească. Nu-i aşa că v-aţi da seama în câteva minute cu care dintre candidaţi ar fi cazul să mergeţi mai departe şi cu care nu? Ei bine, şi recruteriţa blondă-blondă şi senzuală la fel, fie că e ea inteligentă-inteligentă, fie că e ceva mai puţin. Nu ar mai fi nevoie de cele 45 de minute reglementare şi de zecile de întrebări aferente. Culmea eficienţei în recrutare, deci...

Sigur, tentaţia să-i spui unei recruteriţe că e proastă e foarte mare. Fie ea blondă-blondă şi senzuală, fie mai puţin. Şi cu cât mai tânără recruteriţa, cu atât mai irezistibilă dorinţa. Când nu-i spui direct în faţă, o laşi să înţeleagă. Îţi dai ochii peste cap, te arăţi stupefiat de întrebare, faci strâmbături şi grimase largi, te scarpini ostentativ, îi vorbeşti numai despre HTSR-uri, KWHTTS-uri, ROTX-uri şi alte cuvinte pe care eşti sigur că recruteriţa nu le cunoaşte. Şi recruteriţa înţelege, chiar dacă nu e inteligentă-inteligentă.

De multe ori îţi vine să te gândeşti că oamenii aceia nu se duc la interviu ca să obţină jobul, ci doar ca să-i arate recruteriţei că-i proastă...

Dar recruteriţelor le convine asta. E de ajuns să-şi scurteze fustele şi să-şi lărgească decolteurile, să facă pe proastele, să-şi pregătească vreo trei, patru întrebări stupide, şi se lămuresc repede cu cine au de-a face. Nu mai e nevoie de cele 45 de minute reglementare şi de zecile de întrebări aferente. Foarte eficient, după cum am spus.

Obsesia cu „important e ce ştiu să fac” e mare. E omniprezentă, mai precis spus. Nu vor nici morţi să creadă că, adesea, e mult mai important „cum eşti” decât „ce ştii să faci”. Şi, mai ales, cât de motivat eşti. De aceea, înainte de orice interviu, recruteriţele îşi spun: „Ia să vedem, ce e mai important pentru nenea ăsta, să obţină jobul, sau să îmi spună mie că sunt proastă?”

Şi mai ştiu şi alte şmecherii recruteriţele. Îi scriu unuia că nu-l cheamă la interviu pentru că e prea tânăr, de pildă, deşi puteau să-i scrie că nu are destulă experienţă în domeniu. Dacă primesc un reply care începe cu „Te dau în judecată, proastă dracului, mă discriminezi, nu sunteţi profesionişti, în Germania nu s-ar întâmpla vreodată aşa ceva”, atunci chiar că nu-l mai invită la interviu, ca să piardă vremea cu el. Ba îi pune şi o cruciuliţă în dreptul numelui, că nici alte recruteriţe să nu-l mai cheme vreodată.

Când o recruteriţă îţi spune că eşti respins după interviu, şi dacă îţi dă şi un motiv neaşteptat pentru care te-a scos de pe listă, poate că nu ar strica să vă gândiţi de două ori înainte de a vă spune că, oricum, nu vă interesa jobul, şi că mai bine să nu lucraţi cu nişte neprofesionişti. Dacă o recruteriţă spune: „Imaginaţi-vă că ajungeţi la un client şi că acesta spune că nu cumpără de la dumneavoastră pentru că sunteţi tuns prea scurt. Ce faceţi?”, candidatul de străduieşte să găsească repede un răspuns inteligent. Dar dacă formulează altfel fraza: „Îmi pare rău, nu vă putem angaja pentru că sunteţi tuns prea scurt!”, parcă nu se mai străduieşte atât şi pleacă să scrie repede pe Facebook că ce proaste sunt recruteriţele în ziua de azi...