Huţulii din Suliţa Moldova, haiduci cu buletin de UE

Ţăranii care fac parte din etnia huţulă, din nordul Bucovinei, trăiesc numai din ce le oferă natura, nefiind conectaţi la mijloacele lumii moderne Despre ce economie la ţară

Ţăranii care fac parte din etnia huţulă, din nordul Bucovinei, trăiesc numai din ce le oferă natura, nefiind conectaţi la mijloacele lumii moderne

Despre ce economie la ţară să mai scrii atunci când ajungi în capătul ţării, unde se atârnă harta în cui şi din senin te rupi de civilizaţie? Suliţa Moldova nu e un muzeu, nicio rezervaţie naturală, aşa cum pare la prima vedere, ci o localitate din România anului 2007, unde oamenii trăiesc în trecut. Cu cel puţin 100 de ani.

Unii nu au nici curent electric, locuiesc răsfiraţi prin munţi, iar când îi întrebi ce fac dacă vor să vadă un om, îţi răspund senin: "Mă uit în oglindă". La doar 12 kilometri de Ucraina, huţulii din Moldova Suliţa trăiesc din exploatarea pădurilor, creşterea vitelor şi a cailor de rasă.

Huţulii, cel mai mic neam din lume, trăiesc răsfiraţi prin satele din nordul Bucovinei. Unii spun că ar fi urmaşi ai dacilor, alţii că ar fi o corcitură între slavi şi goţi, iar alţii că sunt ucraineni. Cert este că vorbesc o limbă asemănătoare cu cea ucraineană, însă cu multe cuvinte împrumutate din alte dialecte.

Deprinşi cu coclaurile, înfrăţiţi cu ţinuturile fără poteci, huţulii au supravieţuit într-o lume în care doar cei puternici au şanse. Nu au decât lemn, vite şi cai de rasă. Nici nu au nevoie de altceva. Trăiesc bine, fără lipsuri, pentru că au ştiut să se autogospodărească. Aici nu creşte nici grâul, nici porumbul, ca să nu mai vorbim de roşii sau castraveţi. Fân pentru animale şi cartofi pentru huţuli. Atât.

Laptele "văcuţelor fericite" care pasc pe pajişti parcă rupte din reclamele de la tv este plătit foarte prost. În jur de 70 de bani pe un litru. Firma care îl colectează profită de faptul că satele sunt izolate şi concurenţa între colectori... nu există.

Laptele n-are preţ, fânul n-are preţ, nici vitele nu mai au preţ. Primarul din Suliţa spune că un taur se vinde pe cartuşe de ţigări. Toate bunurile din acest colţ de ţară au cu totul şi cu totul alt preţ decât în rest. Cu toate aceste lipsuri, huţulii din Suliţa sunt bine îmbrăcaţi, cosesc hectarele de fân cu Ferrari 515 (o cositoare mecanică), iar cu câteva milioane de lei vechi pe lună trăiesc împărăteşte.

Pădurea le dă să mănânce şi, slavă Domnului, sunt oameni care au scăpat de colectivizare şi sunt proprietari de hectare întregi de pădure. Vânatul este o ocupaţie a huţulului dintotdeauna, însă acum cică nu vânează decât cei autorizaţi. Aiurea! Localnicii spun că fac porcul mistreţ la proţap direct în vârf de munte, iar cerbul şi căprioara le bat cu copita în geam.

"Om fi noi vicleni, dar nu şi proşti", îmi spune un huţul pe la vreo 60 de ani. "Eu fac un adăpost cu fâneaţă proaspătă la marginea pădurii şi dacă o căprioară mă vizitează şi vrea să rămână la mine, doar n-o s-o alung, nu?", îmi explică bărbatul, cu mult umor, cum îşi procură huţulii carnea de vânat.

La Lucina se ascunde o avere de sute de mii de euro

Herghelia de cai de la Lucina, un sat al comunei Suliţa, este patrimoniu naţional. Calul Huţul este singura rasă pursânge românească, foarte apreciată de cunoscători şi destul de scumpă. Herghelia de la Lucina avea cândva peste 700 de cai. Ungurii, cehii, dar şi polonezii au plătit adevărate averi pentru caii huţuli şi astăzi, la Lucina mai sunt doar 147 de exemplare care aparţin de Direcţia Silvică Suceava.

Însă aproape fiecare localnic mai are în curte un cal Huţul pe care îl poate vinde cu un preţ cuprins între 10.000 şi 20.000 de lei, în funcţie de linia de rasă. Localnicii însă nu îi mai vând, pentru că ei cred că un cal valorează mai mult dacă este pus la muncă, decât dacă e vândut la unguri.

Huţulul cară lemne din pădure, fân de pe păşune şi laptele vacilor pentru colectori, însă cel mai important el este singurul mijloc de transport... în comun, din localitatea Moldova Suliţa. Am plecat cu ARO-ul Direcţiei Silvice în vârf de munte să vedem iepele huţule în mediul natural.

Când vezi o herghelie întreagă de cai în plină sălbăticie, când respiri un aer curat şi răcoros, şi cât vezi cu ochii de jur-împrejur doar munţi împăduriţi, îţi vine să te întinzi pe iarbă şi să stai aşa zile în şir fără mobil, televizor, UE, politică, RATB şi alte porcării. Într-adevăr, rasa huţulă, şi aici mă refer atât la cal, cât şi la localnici, este una extrem de frumoasă.

Tradiţia şi meşteşugurile huţule sunt păstrate cu sfinţenie

Cu o Dacie papuc de-a primăriei, ne-am pornit spre nicăieri, acolo unde a înţărcat mutu' iapa, pentru a întâlni un huţul meşteşugar. Eu înţeleg să stai undeva retras, pentru a avea linişte şi inspiraţie, dar să îţi faci casa unde nici ursul nu vine că oboseşte, e nebunie curată.

Papucul urca pe un drum de munte ca un adevărat Jeep, iar casele deveneau din ce în ce mai răsfirate. După ce am lăsat în urmă şi ultima casă care avea curent electric, am ajuns la poalele unui versant imens pe care nu erau mai mult de patru case, fiecare cu un domeniu de cel puţin trei hectare.

Am urcat pe jos, printre căpiţele de fân proaspăt cosit şi am ajuns la Mircea Murga, un artist de 43 de ani, care când nu coseşte şi nu cară lemne din pădure, ciopleşte în os, sculptează în lemn, cântă la înmormântări şi joacă pe la festivaluri. Gospodăria familiei Murga arăta impecabil.

Casa de lemn spui că este adusă din Muzeul Satului din Bucureşti. Mircea are o colecţie impresionantă de obiecte huţule sculptate în os şi lemn, costume tradiţionale şi instrumente muzicale. Mai ales iarna, atunci când afară şuieră viscolul, urlă lupii şi trosnesc lemnele în soba din atelier, Mircea transformă coarnele de cerb, care sunt peste tot în casă, în adevărate obiecte de artă.

Strungul este pus în mişcare mecanic, cu piciorul, exact ca o maşină de cusut. Nu au curent electric, deci nici frigider, maşină de spălat sau televizor. Trăiesc de când se ştiu la lumina lămpii cu gaz, însă nici gazul lampant nu se mai găseşte nicăieri. Pun sare în motorină ca să nu scoată fum şi gata.

Lazăr, prima familie de huţuli care s-a aşezat în Suliţa

"Huţulii se trag din Polonia", spune Mihail Lazăr, un bătrân din Suliţa, care este urmaşul primei familii din acest neam care s-a aşezat în Moldova Suliţa.
Până în 1980 a trăit fără curent electric, iar acum locuieşte împreună cu fiul său şi cu nepoţii într-o casă de lemn îmbrăcată în PVC. Cu noi vorbeşte în româneşte, însă cu familia tot în dialectul huţul se înţelege. Lazăr îşi aduce aminte de invazia ruşilor din '44, apoi de cea a nemţilor, când s-a adăpostit cu tot cu vite în păduri ca să scape de urgie. "Cum am trăit fără curent electric atâţia ani?

Foarte bine. Lămpile luminau mai bine ca becul şi erau mai ieftine", spune Lazăr. Se îmbracă în costumul tradiţional huţul la sărbători şi aşa i-a învăţat şi pe nepoţi. Georgeta, nora lui Lazăr, este o mare iubitoare de tradiţie huţulă şi şi-a strâns în pod toate obiectele vechi ale strămoşilor ei: cosor, recipient din os pentru praf de puşcă, geantă de piele de căprioară, costume şi toporişti.

"Vreau să deschid un muzeu, dar asta când s-or face şi la noi drumurile, ca să poată ajunge turiştii mai uşor la noi", spunea femeia.

Mircea, fiul lui Lazăr, ne povesteşte despre secretul huţulilor: "Sub fiecare rădăcină de copac, sub temeliile caselor, în pod, în sobe, huţulii au ascuns arme. Mereu am avut arme şi pentru vânat, dar şi pentru a ne apăra de duşmani", spune Mircea.

Şi astăzi mai sunt flinte ascunse prin pădure. Aşa sunt huţulii. Chiar dacă nu sunt privatizaţi, nu fac afaceri şi trăiesc cu 100 de ani în urmă, huţulii din nordul Bucovinei nu sunt săraci. Sunt sănătoşi, harnici, primitori şi trăiesc bine. Cel mai bun prieten al huţulului este calul care îi poartă numele, fânul care îi hrăneşte vita şi lemnul cu care se încălzeşte. În rest, este cetăţean al Uniunii Europene într-o economie românească în continuă ascensiune... Aiurea!

"Să trăieşti bine" cu 150 de euro pe lună

-Dacă un huţul câştigă 150 de euro pe lună, nu o duce rău. Mâncarea şi-o procură din gospodărie, iar banii vin din vânzarea laptelui şi a lemnului.
-Cele peste 2.000 de suflete din comuna Suliţa Moldova sunt proprietarii a circa 1.800 de hectare de pădure. Cu o asemenea avere nu ai cum să mori de foame. Peste 50% din tinerii până în 28 de ani au ales să muncească în străinătate, comuna devenind în fiecare an tot mai îmbătrânită.
-Metrul cub de lemne se vinde cu 80 de lei, litrul de lapte, cu 70 de bani, iar kilogramul de carne de vacă vie, cu 3-4 lei.