Până la urmă e simplu. Aceşti indivizi şi-au exprimat aşa-zisa dragoste pentru echipa naţională aşa cum au ştiut ei mai bine. Feţe schimonosite de ură, invective înoţite de sticle aruncate în capul trecătorilor, maşini distruse doar pentru că se aflau în zonă, scaune aruncate şi mese rupte, borduri direcţionate către capul oamenilor de ordine, toate acestea fac parte din exprimarea uzuală a huliganilor de orice fel.

Nu se poate face nici  diferenţă între oamenii (mai bine zis animalele) care se declară fani înrăiţi ai unei echipe de fotbal şi în numele ataşamentului faţă de aceea echipă îşi pemit orice. Singura lor problemă e să dea cu pumnul şi să caute să-i bată la propriu pe suporterii adverşi. Îi provoacă pe aceştia la lupte de stradă îşi exprimă furia şi resentimentele asupra oricui se află în preajma lor. Forţele de ordine sunt privite şi tratate cu ură extremă doar pentru faptul că nu le permit huliganilor să se bată, să distrugă şi să creeze haos.

Singura diferenţă între haitele de maidanezi şi haitele huliganilor constă în scopul pentru care se organizează. Câinii o fac pentru a supravieţui, pentru a mânca şi a fi la adăpost de posibilii atacatori, huliganii din dorinţa de a face rău.

Interesant de observat este că huliganii se exprimă violent doar când sunt în haită. Un fel de maidanezi cu faţă umană (unii nici măcar asta nu au), ce îşi trag curajul din mulţimea animalelor care-i înconjoară, atacă violent şi scurt şi apoi se retrag la adăpostul haitei. Au lideri fioroşi, cu cefe late şi burţi pe măsură, care-i ţin în frâu într-o oarecare măsură şi îi taxează corporal dacă nu se supun regulilor haitei. Nu cred că am auzit vreodată pe la televizor ştirea că doi suporteri s-au bătut până le-au sărit capacele prin vreo ţară. Tot timpul este vorba de grupuri organizate care au drept scop brutalitatea fizică la adresa adversarului.

Singura diferenţă între haitele de maidanezi şi haitele huliganilor constă în scopul pentru care se organizează. Câinii o fac pentru a supravieţui, pentru a mânca şi a fi la adăpost de posibilii atacatori. Necesităţi clare care ţin de instinctul de conservare. Huliganii se adună şi se organizează din dorinţa de a face rău. Placerea de a distruge de a jigni sau umili adversarul, nevoia de a da cu pumnul sau cu cărămida, dorinţa de anarhie socială toate acestea sunt elemente care îi adună şi îi unesc pe huliganii de pretutindeni. Sunt mândri că aprţin unei haite îşi poartă însemnele cu mândrie şi de câte ori prind câte o bătaie bună se mândresc de parcă ar fi contribuit la stoparea încălzirii globale sau ar fi salvat o viaţă nevinovată. Cântecele de pe stadion sunt înlocuite adesea cu înjurături şi ameninţări tocmai pentru că acesta este scopul final al ultraşilor de pretutindeni: să distrugă şi să creeze anarhie.

Iubirea necondiţionată pentru culorile echipei naţionale sau ale cluburilor, spectacolul din tribune sau alt gen de campanii pe care ultraşii le promovează sunt simple motive scoase în faţă pentru a li se permite să îşi exprime caracterul infect şi îmbâcsit de ură faţă de semeni în general.

Am citit de curând, pe un site de cancan, o ştire care se dorea comică. Se propunea strangerea huliganilor de pe străzi şi închiderea lor în adăposturi specializate pentru a fi sterilizaţi. Vorba lui Eminescu, locul lor ar fi în puşcărie şi la casa de nebuni.

De menţionat că jandarmul rânit la cap, care se află internat în spitalul Pantelimon, a fost lovit de ultraşii din România.