Hoţii de copii

Nu ştiu de ce minciuna e mai atractivă decât adevărul şi de ce orice zvon, cu cât e mai gogonat, cu atât e mai credibil.

În copilărie am auzit şi eu, ca toţi copiii, povestea cu moşul care urma să mă vâre-n sac. La ţară, la bunici, pericolul era ţiganul spoitor. Când, prin 1970, a circulat un zvon cu răpiri de copii, avea deja cu o componentă sado-masochisto-economică. Gâgâlicile erau schilodite şi puse la cerşit. Mai ţine minte cineva povestea cu pastilele lui Ştefănescu, alchimistul vinurilor? Toată România băuse de la el. Ţara noastră a fost dintotdeauna ţara zvonurilor. Tradiţia furniza întotdeauna martori serioşi, gata să jure pe viaţa lor că văzuseră cu propriii ochi îngrozitoarele fapte.

„Viralul" actual care a cuprins Bucureştii nu e altceva decât, într-o nouă prezentare, geniul financiar al lui Ioan Stoica, acela care înmulţea banii la „Caritas", cutremurul de mâine care va spulbera oraşul de pe suprafaţa Pământului sau, pe o scenă foarte-ndepărtată, sfârşitul lumii, prezis de un pastor escroc. Nu contează că nu e adevărat. Adevărul nu interesează pe nimeni. Oamenii cred de fiecare dată, cu sfinţenie, bazaconiile, investesc în ele energie, se revoltă şi se mobilizează exemplar. Le transmit din gură-n gură, pe principiul zvonerului şi răspândacului, îmbogăţindu-le cu amănunte înfiorătoare. Dacă eşti slab de înger, ai să vezi cu ochii minţii copilaşul cu sutele de lei în palmă, cu branula-nfiptă-n mână, năuc şi cu o cicatrice înfiorătoare. Acolo e dovada irefutabilă că i-au fost extrase organele preţioase, valorând greutatea lor în aur. În numele acestor zvonuri, odinioară, au fost posibile pogromuri şi linşări. Orice fir de logică, orice fărâmă de bun-simţ erau aneantizate, iar omul redevenea fiara crudă dinainte de civilizaţie. Inconştientul colectiv neadormit naşte monştri. De fapt, la mijloc e o neîncredere profundă în instituţiile, în soliditatea statului modern.

Indivizii poartă în ei frici ancestrale. Sub aparenţa cotidiană se ascund ori un animal de pradă, ori un animal hăituit. Experienţa speciei spune că viaţa insului sau a comunităţii nu are mare valoare în faţa istoriei. Iar civilizaţia europeană e atât de fragilă îndărătul cortinei de siguranţă şi corectitudine, încât şansa celor nemulţumiţi, profund nemulţumiţi, e zvonul. Teoria conspiraţiei, în zilele noastre, e mai tare decât logica. Experimentele pe oameni, sacrificarea a jumătate din specia umană, planurile de exterminare / terminare a unei ţări (întâmplător, România) sunt realităţi dincolo de orice discuţie. Toate circulă în subteran şi au adepţi fanatici.

Dar cu adevărat îngrijorător e că şi o părticică a presei s-a hotărât să facă bani şi audienţă din aceste fleacuri volatile. Grupuri înarmate ideologic s-au mobilizat pentru a scoate la înaintare fantome ale trecutului. Ştiu ONG-uri care deja protestează împotriva discriminării ţiganilor. Alte organizaţii afirmă ritos că se pune de un pogrom. Cercurile ultranaţionaliste văd în asta un pericol etnic. În urmă cu o sută de ani, Caragiale rezuma genial acest inconştient colectiv, nevrotic şi prăpăstios: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă". Din nefericire, acest nimic mişcător zumzăie, bolboroseşte şi înfloreşte în multe tărtăcuţe, iar rezultatul e o isterie generală.