Cam aşa ar putea fi definită, simplist, viaţa celor mai mulţi romi din România. Nu există un singur rom(ă) pe care eu să-l cunosc (şi cunosc mulţi) care să nu fi avut măcar o singură experienţă negativă din cauza (nu datorită) etniei în care s-a născut în raport cu membrii altor etnii din ţara noastră.

Acest „radar protectiv“ al unor cetăţeni români de alte etnii, aşa cum este justificată respingerea romilor pentru că sunt ţigani, de cele mai multe ori e moştenit de „beneficiarul“ gândirii viciate sau/şi sumare din moşi strămoşi. El/ea a crescut permanent cu teama de ţigan, începând cu ameninţarea părintească „dacă nu eşti cuminte te dau la ţigani“ sau „vin ţiganii şi te fură“, alimentată cu tot felul de proverbe autentice cu iz rasist „nici răchita nu-i ca pomul, nici ţiganul nu-i ca omul“/ „ţiganul e tot ţigan şi în ziua de paşte“ etc., prin expunerea mass-media a excepţionalului şi exoticului (căci banalitatea „normalităţii“ nu poate reprezenta vreo ştire) şi până la câteva experienţe personale (sau din auzite) negative cu unii romi. 

Asta, sigur, în contextul în care, în societăţile noastre, persoanele se dezvoltă individual şi fiecare îşi doreşte să fie evaluat ca atare, respectiv individual, nu prin apartenenţa la un grup. Ştiţi, ca să fie mai clar, nu putem considera toţi creştinii ortodocşi „pupători de icoane“, ar fi nedrept. În cazul romilor, din păcate, în foarte multe cazuri (nu tot timpul şi nu pentru toţi etnicii români) această regulă nu se aplică.

Ieri, cutreieram câteva comunităţi rome din zona judeţului Sibiu împreună cu un cercetător (de etnie română) din Statele Unite ale Americii şi, fără să ne dorim să discutăm despre rasism (căci tema noastră de cercetare era alta, respectiv practicile culturale ale romilor), ne-a lovit în plex o formă de rasism soft, adică o formă ascunsă, nu pe faţă, dar evidentă.

Seara, după discuţii intense cu o familie tradiţională de romi, ce îşi poartă portul cu mândrie, de succes din punct de vedere social şi economic, prin meşteşugul lor, oameni care participă la evenimente internaţionale pentru a arata străinilor arta şi meşteşugul lor, despre care s-au făcut emisiuni şi s-au scris reportaje în tară şi străinătate la importante televiziuni, aşa cum îi stă bine unei gazde, au decis să ne însoţească din comuna lor până la Mediaş pentru a ne caza la un hotel.

Am pornit spre oraş împreună cu trei persoane din comunitate, mama, tata şi fiica lor de 20 de ani. Au ales cel mai bun hotel din Mediaş, după cum ne-au spus în parcarea hotelului, într-o zonă „elitistă“ a oraşului, înconjurat de pădure, cu o privelişte superbă şi un aer nepoluat, un hotel cu nume ciudat pentru România, dar interesant: Hotel Binderbubi. Am mai zăbovit câteva minute în parcarea hotelului, gazdele noastre lăudând serviciile acestui lăcaş, facilităţile extraordinare etc., iar la un moment dat ne-au însoţit spre recepţie pentru a desăvârşi cultul gazdei primitoare.

La recepţie, o doamnă se ridică de sub tejgheaua de primire, o salutăm călduros şi îi spunem că vrem să ne cazăm. Ne-a răspuns, oarecum politicos, la salut şi, ne-a spus rapid şi fără ezitare, că nu au camere libere. Eu, sincer, am crezut şi mă îndreptam cu gândul spre Google pentru a căuta un alt hotel. Dar, surprinzător pentru mine, reacţia bărbatului rom care ne-a însoţit a fost şocantă, spunându-i recepţionerei: „Nu, noi nu stăm, doar ei...“ Ei, adică noi, neîmbrăcaţi cu haine tradiţionale rome. Practic, omul a ştiut că „nu sunt camere libere“ pentru romi, dar a încercat să o dreagă fără tam-tam, arătându-i recepţionerei că nu este nici un pericol în a caza „ţigani vizibili“, căci ei oricum nu intenţionează să rămână, fiind localnici. Eu, relativ naiv, nu mă aşteptam că ceea ce ne-a comunicat recepţionera anterior să fie, la argumentul bărbatului rom, schimbat la fel de rapid şi hotărât. De fapt, avem o cameră, de fapt două, chiar şi la etaj mai sunt câteva! Deci, aveau camere, dar nu pentru ţigani. Modul în care gazdele noastre, romii din comunitatea rurală, au gestionat şi au trecut peste acest incident ne-a arătat, de fapt, cât de obişnuită a devenit pentru aceşti oameni respingerea, cum ura împotriva lor este ceva normal şi pe care o negociază cu delicateţe. Dar nu pot să nu îmi imaginez ce era în sufletul lor, căci ştiu ce a fost în sufletul meu. Am rămas toţi la un ceai în restaurantul hotelului, ne-am prefăcut că totul e ok, iar după plecarea gazdelor noastre din hotel spre comunitatea lor, am decis să plecăm şi noi, în noapte, în căutarea unui alt hotel.