Horia Roman Patapievici

Forţa de coagulare a urii, prin scuipatul celor mulţi în faţa singurătăţii scârbei elitiste, este la fel de tolerabilă precum ungerea geniilor de către alte genii în România, românilor patibulari ai domnului Patapievici.

Un dialog recent, ratat, între fizicianul specializat în critica de morfină şi inginerul refugiat în hiperbolă, în lipsa vreunei note de fundamentare, este doar un banal exemplu al faptului că spiritul critic este indispensabil în democraţie şi foarte periculos în orice alt regim. La fel şi scuipatul.

Faptul că pe obrazul unui `intelectual public` curge un scuipat cleios, este considerat indirect un mod de revanşă pentru zeci de editorialişti şi jurnalişti faţă de scrierile lui Patapievici, nu mă miră.

„Cred cu convingere că garanţia progresului în România este votul cenzitar” - Politice.

Conferenţiind complex şi fundamentat la Cluj-Napoca, despre Dumnezeu, rugăciune, fraţii Pascal, ICR, Andrei Marga şi orice altceva, nu şi-a ascuns intenţia de a-l pune la colţ pe unul dintre, adevărat, puţinii jurnalişti influenţi ai epocii sale, Cristian Tudor Popescu, binenţeles, după retragerea sa ca intelectual din publicul care oricum nu contează.

Recunosc că nu am fost un elev silitor la cursurile de bun simţ pe care viaţa ori profesorii le-au predat şi am hotărât să opinez şi eu despre Patapievici, dacă mai toată România a făcut-o cu piatră şi salivă.

Pe Patapievici l-am citit mereu ca pe un geniu mânat de un narcisism feroce într-o aroganţă obeză faţă de români şi traiul lor. Greşeam, eram prost... târziu i-am înţeles singurătatea.

Horia Roman Patapievici trăieşte inexorabil două singurătăţi: a fi singur în România şi a simţi singurătatea României.

„A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil în a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent la aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătatea individuală” spunea Cioran, poate o posibilă descriere a singurătăţii domnului Patapievici. 

În fond, şi forţa de secreţie a bilei negre este democraţie.

„radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” - Politice.

Scrierile lui Patapievici sunt abandonate unei singurătăţi glaciale printre contemporani, pe care n-o înduioşează aproape nimic.

Nu-i înţeleg războiul întârziat cu Andrei Marga. Aşa cum i-am înţeles cu greu şi mandatul în fruntea ICR.  Mai bine un filosof înjurat decât un `intelectual public` scuipat.

A vorbit uşor despre români şi România şi cu toate acestea a condus Institutul Cultural Român. Nu ştiu dacă în atribuţia postului intra tratarea limbii române în mod rudimentar şi nu cred că scârba constantă faţă români te poate recomanda ca fiind managerul culturii române, însă faptul că a reuşit să construiască o instituţie viabilă pe pieţele occidentale trebuie apreciat.

 Însă, uneori, s-ar putea să-ţi placă şi ţie să fii singur cu el, citindu-l.

Citindu-i „Cerul văzut prin lentilă” sau „Zbor în bătaia săgeţii” şi pe alocuri chiar şi Politice.