Helmut Kohl

A fost omul  momentului, contemporanul bine plasat, ales de ursită pentru ceasul «astral» al ţării şi al epocii sale.

Eram bursier în Germania Federală când, în 1976, am avut prilejul să urmăresc, la televizor, o campanie electorală adevărată: Helmut Kohl versus Helmut Schmidt pentru obţinerea oficiului de cancelar.

A câştigat Helmut Schmidt, în aparenţă fără efort. Kohl avea un aer stângaci, provincial, stingher. Faţă de adversarul său, părea lipsit de anvergură, de sprinteneală intelectuală, de autoritate. Helmut Schmidt a încheiat lupta suveran, fără mari investiţii retorice: era stăpân pe situaţie. Lui Kohl, nici rolul de înfrânt nu i-a reuşit: suferea juvenil, bosumflat, cu un fel de candoare, în contrast cu silueta lui gigantescă. S-ar fi zis că o vorbă rea, zvârlită de Franz Josef Strauss într-un discurs răutăcios din epocă, se adeverea: „Kohl nu va fi niciodată cancelar. Pur şi simplu nu e în stare de aşa ceva!"

În 1982, Helmut Kohl a ajuns cancelar şi a rămas în post şaptesprezece ani. Sub mandatul lui au avut loc evenimente istorice copleşitoare. A fost, împreună cu François Mitterand (după întâlnirea simbolică de la Verdun din 1984), piatra de temelie a cooperării franco-germane, pe care s-a putut înălţa edificiul consolidat al Uniunii Europene. Fără voinţa lui politică, bine armonizată cu a altor politicieni însemnaţi, nu s-ar fi ajuns la Tratatul de la Maastricht, la moneda europeană unică, sau la postul de televiziune continentală „Arte".

Fără acţiunea lui promptă, hotărâtă şi curajoasă, cele două Germanii nu s-ar fi reunit atât de curând după căderea Zidului berlinez. A fost primul cancelar de după război care a vorbit dinaintea Knesset-ului israelian, a conlucrat eficient, în spiritul unei generoase reconstrucţii politice, cu Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a primit impozante ordine şi distincţii, a fost declarat de George Bush senior „cel mai mare lider european din a doua jumătate a secolului 20".

A sfârşit prin a se impune, chiar şi dinaintea foştilor advesari, drept un om de stat monumental, mereu subapreciat, mai ales în prima jumătate a carierei sale, şi ridicându-se mereu deasupra tuturor aşteptărilor.

Un asemenea destin e greu de explicat. Omul nu era „strălucit" (în accepţiunea meridională, „latină", a termenului), nu avea forţa de contaminare a unei personalităţi „charismatice", nu cultiva replica memorabilă sau gesticulaţia populistă.

Avea mai curând iradierea onestităţii bonome, a truditorului sobru, pe care te poţi bizui. Tenace, răbdător, mereu orientat spre ţintă, Helmut Kohl n-a câştigat prin virtuţi spectaculoase, ci prin simplu bun-simţ, prin cordialitate şi efort neobosit. Evident, trebuie să avem în vedere şi steaua lui bună, şansa de a fi fost de faţă exact când timpul n-a mai avut răbdare...

A fost omul momentului, contemporanul bine plasat, ales de ursită pentru ceasul „astral" al ţării şi al epocii sale. Zilele trecute a fost sărbătorit pentru împlinirea vârstei de optzeci de ani. Respectul asistenţei nu se exprima prin osanale, ci printr-o caldă afecţiune.

Recuperat după un dramatic accident cerebral, proaspăt recăsătorit, privea către cei din jur cu o stranie, tonică, limpezime. Era, cum a fost toată viaţa: deasupra lui însuşi, bine aşezat, gata să facă faţă până la capăt. Avea, încă odată, noroc. Dacă ar fi fost român, şi-ar sărbătorit, probabil, ziua ca invitat la tombola de la OTV.

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, rector al Colegiului „Noua Europă". A publicat numeroase volume de studii şi eseuri.