Eram bursier în Germania Federală când, în 1976, am avut prilejul să urmăresc, la televizor, o campanie electorală adevărată: Helmut Kohl versus Helmut Schmidt pentru obţinerea oficiului de cancelar.

A câştigat Helmut Schmidt, în aparenţă fără efort. Kohl avea un aer stângaci, provincial, stingher. Faţă de adversarul său, părea lipsit de anvergură, de sprinteneală intelectuală, de autoritate. Helmut Schmidt a încheiat lupta suveran, fără mari investiţii retorice: era stăpân pe situaţie. Lui Kohl, nici rolul de înfrânt nu i-a reuşit: suferea juvenil, bosumflat, cu un fel de candoare, în contrast cu silueta lui gigantescă. S-ar fi zis că o vorbă rea, zvârlită de Franz Josef Strauss într-un discurs răutăcios din epocă, se adeverea: „Kohl nu va fi niciodată cancelar. Pur şi simplu nu e în stare de aşa ceva!"

În 1982, Helmut Kohl a ajuns cancelar şi a rămas în post şaptesprezece ani. Sub mandatul lui au avut loc evenimente istorice copleşitoare. A fost, împreună cu François Mitterand (după întâlnirea simbolică de la Verdun din 1984), piatra de temelie a cooperării franco-germane, pe care s-a putut înălţa edificiul consolidat al Uniunii Europene. Fără voinţa lui politică, bine armonizată cu a altor politicieni însemnaţi, nu s-ar fi ajuns la Tratatul de la Maastricht, la moneda europeană unică, sau la postul de televiziune continentală „Arte".

Fără acţiunea lui promptă, hotărâtă şi curajoasă, cele două Germanii nu s-ar fi reunit atât de curând după căderea Zidului berlinez. A fost primul cancelar de după război care a vorbit dinaintea Knesset-ului israelian, a conlucrat eficient, în spiritul unei generoase reconstrucţii politice, cu Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, a primit impozante ordine şi distincţii, a fost declarat de George Bush senior „cel mai mare lider european din a doua jumătate a secolului 20".

A sfârşit prin a se impune, chiar şi dinaintea foştilor advesari, drept un om de stat monumental, mereu subapreciat, mai ales în prima jumătate a carierei sale, şi ridicându-se mereu deasupra tuturor aşteptărilor.

Un asemenea destin e greu de explicat. Omul nu era „strălucit" (în accepţiunea meridională, „latină", a termenului), nu avea forţa de contaminare a unei personalităţi „charismatice", nu cultiva replica memorabilă sau gesticulaţia populistă.

Avea mai curând iradierea onestităţii bonome, a truditorului sobru, pe care te poţi bizui. Tenace, răbdător, mereu orientat spre ţintă, Helmut Kohl n-a câştigat prin virtuţi spectaculoase, ci prin simplu bun-simţ, prin cordialitate şi efort neobosit. Evident, trebuie să avem în vedere şi steaua lui bună, şansa de a fi fost de faţă exact când timpul n-a mai avut răbdare...

A fost omul momentului, contemporanul bine plasat, ales de ursită pentru ceasul „astral" al ţării şi al epocii sale. Zilele trecute a fost sărbătorit pentru împlinirea vârstei de optzeci de ani. Respectul asistenţei nu se exprima prin osanale, ci printr-o caldă afecţiune.

Recuperat după un dramatic accident cerebral, proaspăt recăsătorit, privea către cei din jur cu o stranie, tonică, limpezime. Era, cum a fost toată viaţa: deasupra lui însuşi, bine aşezat, gata să facă faţă până la capăt. Avea, încă odată, noroc. Dacă ar fi fost român, şi-ar sărbătorit, probabil, ziua ca invitat la tombola de la OTV.

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, rector al Colegiului „Noua Europă". A publicat numeroase volume de studii şi eseuri.